EN
EL PAÍS DEL FLAMENCO (12)
E
timpul sӑ profitӑm de binefacerile unui sistem de transport turistic. Printre
numeroasele vouchere printate de micul
aparat legat de centura fetei în roşu de la Plaza de la Marina e şi o invitaţie
la un spriţ, la o cârcimӑ al cӑrei nume inspirӑ aventura:
Binenţeles
cӑ suntem primiţi de doi camareros amabili, care ne oferӑ locuri la bar şi
încearcӑ sӑ ne pӑcӑleascӑ cu bere, dar suntem la Málaga, nu la Praga, aşa cӑ preferӑm vinul
roşu, dulce şi aromat cu stafide, aşa cum învӑţasem în ajun la Museo del Vino.
Dupӑ
care ne îndreptӑm, cu ajutorul nepreţuit al navigatorului, cӑtre urmӑtorul
museo înscris în programul de vizite. E cam devreme şi, pentru cӑ drumul nostru
trece prin apropierea unui alt monument (neprevӑzut, dar dacӑ existӑ …), ne
oprim sӑ ne îmbogӑţim cultura generalӑ cu informaţii şi imagini del Teatro
Cervantes.
De
tipul ӑsta, Cervantes, am mai auzit noi, dar nu ştiam cӑ are reţea de teatre
prin toatӑ Spania. Edificiul din Málaga
nu atrage atenţia trecӑtorului printr-un aspect monumental, cum fac teatrele
din Sicilia, de exemplu, ci doar prin textul înscris pe frontispiciu – şi prin
piaţa din faţa lui, destul de largӑ pentru a permite turiştilor sӑ facӑ poze.
Aflӑm
cӑ, undeva pe la 1850, focul a distrus un teatru mai mic şi mai primitiv aflat
pe acelaşi amplasament, motiv sufficient de puternic pentru ca arhitectul de
atunci al oraşului, unul Gerónimo Cuervo, sӑ cedeze presiunii puse
asupra lui de comunitate şi sӑ facӑ un teatru nou. Probabil cӑ nea Cuervo ӑsta
nu face faţӑ singur şi se înhӑiteazӑ cu doi pictori, malaguenul Antonio Muñoz
Degrain şi valencianul Bernardo Ferrándiz; unde-s trei puterea creşte şi munca
la teatru sporeşte, astfel încât, la 17 decembrie 1870, Teatrul Cervantes poate
fi inaugurat cu un “Guillermo Tell” de Rossini.
În cei 150 de ani de funcţionare, edificiul a trecut prin
mai multe etape de cӑdere şi revigorare, astfel încât azi îl vedem aşa cum a
rӑmas dupӑ restaurarea din 2016, un teatru supermodern din punct de vedere al
dotӑrilor şi sistemelor, inclusiv al celor de securitate pasivӑ (cu aviz de la
ISU-ul lor), înscris în lista Monumentelor Istorice şi arhitectonice, cu multe
afişe atrӑgӑtoare în faţӑ, chiar şi cu o terasӑ (unde ne oprim sӑ vedem cât de
bunӑ e cafeaua – nu e grozavӑ …)
Strugurii fiind atât de acri, ne concentrӑm pe urmӑtorul
punct aflat pe ordinea de zi: Museo de la Musica. Strӑbatem încӑ o stradӑ pavatӑ
cu oglindӑ (mӑ rog, din ce o fi ea) şi ajungem la un museo cât se poate de
interesant, primul de profilul ӑsta pe care îl vizitӑm.
Se pare cӑ iniţiativa de a fonda un astfel de muzeu i-a
aparţinut lui Miguel Ángel Piédrola Orta, iar data inaugurӑrii este
el 23 de julio 1979. Omul a bӑtut la toate uşile, de la cea a filarmonicii
locale pânӑ la cea a ministerului Culturii (nu se ştie din ce ţarӑ, sigur nu
din România, cӑ îl goneau cu câinii), iar rezultatul a fost pozitiv. A adunat,
inventariat şi clasat o mulţime de instrumente, unele clasice, altele mai
deosebite sau mai ciudate, sau chiar foarte ciudate, cum sunt cele obţinute
prin prelucrarea unor materiale cu totul şi cu totul, sau chiar masinarii de cantat, cum este automatul de flamenco.
Cladirea muzeului, având şi o curte
interioarӑ (eu aş numi-o chiar luminator, pentru cӑ e de suprafaţӑ micӑ, dar înconjuratӑ
de pereţi de douӑ etaje), conţine multe încӑperi, zugravite în culori diferite,
dupӑ un cod:
Camerele albe, unde se gasesc instrumente
mari, La Mana Guidoniana, pasarella muzelor şi vestigiile arheologice
Camerele negre, cele care adӑpostesc expoziţiile
permanente, adicӑ toate colecţiile de instrumente muzicale;
Camerele roşii … ei da, locurile unde principiul valabil pentru
orice muzeu din lume este încӑlcat, pentru cӑ pe etichete scrie “se ruega tocar”,
adicӑ vӑ rugam sӑ atingeti exponatele, adicӑ sӑ cantaţi, dacӑ ştiţi, la ele,
sau cel puţin sӑ încercaţi. Binenţeles cӑ nu m-am lӑsat rugat prea mult, le-am
fӑcut oamenilor plӑcerea sӑ bat în tobe sau sӑ interpretez solouri, compuse
ad-hoc, la vioarӑ, în acelaşi timp cu alţi vizitatori pe care îi chinuia
talentul la fel ca pe mine. Usor de închipuit ce simfonii se pot înregistra
acolo, dar nu sunt sigur cӑ proprietarilor le-a venit ideea sӑ instaleze şi
echipamente de înregistrare. Dacӑ nu, sӑ le fie ruşine, se iroseşte degeaba spiritul
creator al vizitatorilor.
Le clou de la visite (nu ştiu dacӑ limba
spaniolӑ are vreun echivalent) este spectacolul de Flamenco de la ora 1300.
Încӑ de când am luat în considerare
posibilitatea de a vizita Andalucia ne-am gândit la aşa ceva. Un spectacol de
flamenco, muzica şi dansul care au fӑcut Spania faimoasӑ (poate şi datoritӑ
romanelor lui Hemingway)e un must, sau un tengo que. Ei bine, MIMMA, o Museo interactive
de la Música
Málaga,
l-o fi citit pe americanul cel bӑrbos şi pune, zilnic, în valoare moştenirea
asta culturalӑ.
Recitalul, cuprins în preţul biletului de Bus rojo, are loc
într-o salӑ neagrӑ (asemӑnӑtare, ca arhitecturӑ, cu sala Studio a Teatrului “Sicӑ
Alexandrescu” de la Braşov), semn cӑ este permanent,
La un moment dat, solista vocalӑ face un anunţ surprinzӑtor,
pe care îl primesc cu bucurie. Depues questo momento, puedo utilisar la mia
camera. Nu trebuie sӑ-mi spunӑ de douӑ ori, şi nici sӑ schimbe limba, am
recepţionat mesajul. Aşa cӑ iatӑ artiştii (pӑi nu? Ne amintim de spectacolele de
teatru de pӑpuşi de demult, când, bebe de grӑdiniţӑ fiind, strigam din toate
puterile: “Vrem artistiii!”)
https://www.youtube.com/watch?v=NzSVg78YdSA
https://www.youtube.com/watch?v=NzSVg78YdSA
Dupa ce şi de sus, de pe terasӑ,
A fost o vizitӑ foarte instructivӑ, muzeul ӑsta ar trebui
promovat mai bine pe prospectele turistice pentru Málaga.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
Ca de obicei, ÎNCÂNTĂTOR!
RăspundețiȘtergere