37. EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (18) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (18)

Andalucía este vatra dansului Flamenco, fӑrӑ îndoialӑ, dar, ca întreaga Spanie, este şi o vatrӑ a fotbalului. La Liga spaniolӑ este consideratӑ de mulţi, în zilele noastre, cel mai puternic campionat naţional din lume, iar echipele lor – sigur, în primul rând Barcelona şi Real – sunt cunoscute de toţi “iubitorii fotbalului” (vorba lui Minoiu) din Europa şi din lume.

De aceea am zis cӑ, dacӑ mi se prezintӑ ocazia de a asista la un meci în Spania e bine sӑ profit. Iar Sevilla m-a aşteptat cu un afiş generos: una dintre semifinalele competiţiei lor Copa del Rey se desfӑşura chiar acolo, în acea searӑ de joi, parcӑ anume ca sӑ mӑ ispiteascӑ.

Recunosc cӑ am încercat din rӑsputeri sӑ resist ispitei, dar iatӑ cӑ la ora 19 (aprox) m-am pus în mişcare cӑtre stadion. Din douӑ surse aveam cele mai clare îndrumӑri pentru a atinge obiectivul:

Sigur, întâi trebuia gӑsitӑ Puerta Osario, ceea ce, potrivit hӑrţii, era extrem de simplu, dar potrivit terenului era nepotrivit de complicat, nu toate strӑzile Sevillei fiind atât de luminate cum pare în unele poze. Un lucru, însӑ, îl observ din prima: la un minut dupӑ ce ieşisem din hotel m-am pomenit la Ponce de Leon, pe un drum scurt şi direct, fӑrӑ nici o legӑturӑ cu cel lung şi sinuos pe care îl strӑbӑtusem cu trolerul dupӑ noi ... În final, cu ajutorul unui cetӑţean care a avut rӑbdare cu mine şi s-a chinuit sӑ îşi vorbeascӑ spaniola tare şi clar, ca sӑ acopere zgomotul strӑzii, am gӑsit staţia cu denumirea respectivӑ şi m-am pus pe aşteptat. Aici, altӑ aventurӑ: o dueña cu câţiva copii a avut inspiraţia sӑ mӑ întrebe unde vreau sӑ merg (îmi închipui ce mutrӑ dezorientatӑ afişam citind numerele de traseu de pe parada), iar când a auzit de stadion m-a îndrumat sӑ mai alerg vreo 100 de metri (plat), pentru cӑ busul meu nu oprea în locul ӑla, ci în celӑlalt. Am mulţumit cu voce tare, am înjurat TUSSAM-ul în gând şi am rupt-o la fugӑ, pentru cӑ ora oficialӑ a busului era exact cea afişatӑ de ceasul meu.

Un MAN de 18 metri m-a încӑrcat în secunda urmӑtoare ultimului pas (alergator), şoferul mi-a eliberat un bon de casӑ şi s-a pus în mişcare cu entuziasm. Din douӑ în trei secunde mӑ uitam din nou la ceas şi la harta google din telefon, cu atât mai nerabdӑtor cu cât numӑrul de pasageri din autobus creştea nepermis de mult. Nepermis pentru softul autobuzului, vreau sӑ spun; niciodatӑ nu am vӑzut un autobus atât de soft încât sӑ nu poatӑ porni din staţie pentru cӑ e … prea încӑrcat. Şoferul se simţea obligat sӑ vinӑ mereu la uşa a doua şi sӑ se roage de cei care intenţionau sӑ urce sӑ nu o facӑ, pentru cӑ deja maşina e prea plinӑ …

În fine, dupӑ patru minute delay faţӑ de grafic (ceea ce la Braşov trebuie sӑ recunoaştem cӑ nu se întâmplӑ: autobuzele rat vin fie la timp, fie cu întârziere mare, fie deloc), MAN-ul opreşte la Francisco Murillo, iar microbiştii (vreo cinci-şase, inclusiv eu) se lanseazӑ în marşul spre estadio.

Aşadar, uite cum aratӑ al patrulea stadion al Spaniei, cu o ora şi ceva înaintea de startul meciului tur din a doua semifinalӑ a Cupei Regelui 2019, dintre Betis Sevilla şi Valencia.

Ca şi la noi, stadioanele spaniole sunt foarte vechi. Deosebirea e cӑ ale noastre se dӑrâmӑ singure, ale lor sunt dӑrâmate şi reconstruite periodic, (şi) pentru a fi extinseşi a fi sӑnӑtoase în orice moment istoric. Cel din Avenida de Heliópolis a fost construit în 1929, primind numele cartierului. La inaugurare s-a jucat un meci Spania-Portugalia (5-0). A fost acaparat, începând cu 1930, de echipa localӑ Betis Balonpié, care, încet-încet a devenit singura echipӑ care avea acces pe teren. Pe vremea rӑzboiului cu Franco la centru a devenit bazӑ militarӑ, iar dupӑ 1939, când Spania a intrat în neutralitate, a fost reabilitat. În anii ’60 a fost dӑrâmat şi reconstruit, primind în plus vreo 10000 de locuri şi numele unui fost preşedinte al clubului Betis, Benito Villamarin. A fost din nou dӑrâmat şi reconstruit pentru Copa del Mundo 1982, gӑzduind şi douӑ meciuri ale Braziliei la acea ediţie câştigatӑ de Italia lui Paolo Rossi. Sigur, primind incӑ 10000 de locuri. Ultima demolare/reconstrucţie a fost în 2016, iar cele 10000 de locuri noi adӑugate acum au adus capacitatea stadionului la 60.000!

Dar nici 60000 de locuri nu mai sunt ce-au fost. Ştiam, de la sursele mele, cӑ mai sunt disponibile câteva bilete dintre cele mai ieftine, probabil pe ultimul rând al unei peluze, la 50 de euro. Deci hai sӑ cumpӑr o astfel de ieftinӑtate. Am ochit un poliţist şi mi-am spus pӑsul. Omul, foarte amabil, mi-a sugerat sӑ caut un stewart al stadionului, el nefiind informat. Dupӑ ce am colindat o juma de circumferinţӑ de stadion, fӑrӑ a vedea nici stewart nici tarjetaria, am vӑzut nişte tineri frumoşi îmbrӑcaţi cu veste reflectorizante şi mi-am zis cӑ sunt ӑia pe care îi cӑutam. În principiu, nu greşeam, erau oficiali ai stadionului, dar nu pe ei i-aş vrut, ci pe unii mai calmi, de la care sӑ înţeleg rӑspunsul la întrebarea mea (ei au înţeles perfect ce voiam eu, pentru cӑ nu au pӑrut nici miraţi nici supӑraţi, sunt sigur cӑ erau convinşi cӑ mӑ ajutӑ). Am reţinut direcţia arӑtatӑ de unul dintre degetele lor şi, stercurându-mӑ cu greu prin mulţimea tot mai densӑ, am mai fӑcut un sfert de circumferinţӑ. Am gӑsit un loc care pӑrea un hol al caselor de bilete, am intrat acolo fӑrӑ problemӑ şi da, era tarjetaria, numai cӑ toate ghişeele erau închise ermetic. Mi s-a pӑrut cӑ m-aş putea strecura pe lângӑ ele într-o altӑ incintӑ, dar nici nu pusesem jos piciorul primului pas când din neant a apӑrut un poliţist înarmat cu un pistol şi cu o privire ucigӑtoare. Binenţeles cӑ am bӑgat în marche-arrière, am pus motor şi am eliberat locul cu vitezӑ maximӑ … nimerind într-o gloatӑ zgomotoasӑ şi veselӑ, din care de abia am scӑpat dupӑ ce mi-au luat şapca de pe cap şi i-au studiat cu atenţie interiorul înainte de a mi-o restitui.

Am încheiat turul de pistӑ cu mult mai puţin entuziasm şi optimism decât aveam la coborârea din autobus, gӑsindu-mi un loc nu departe de stadion, de unde sӑ pot percepe cântecul galeriei lui Betis. 

Aşadar nici o şansӑ sӑ pӑtrunzi într-un stadion de şaizeci de mii de locuri, la un meci de Copa del Rey, într-un oraş care are douӑ echipe cu mari pretenţii în la Liga Loca (F.C. Sevilla  şi Betis Balonpié), cum o denumeşte o televiziune românӑ.

Rӑmân în preajmӑ pânӑ dupӑ ora de început a meciului, încercând sӑ surprind fluierul arbitrului. Nici o şansӑ sӑ se audӑ ceva, în vacarmul creat de galerii.

Deşi e trecut de ora 2100, în jurul stadionului încӑ mai e multӑ lume. E o mulţime surprinzӑtor de calmӑ, deşi tonele de doze şi sticle goale de bere azvârlite peste tot ar fi putut sugera altceva – ca şi agresivitatea celor care mi-au şutit şapca de pe cap. Stadionul vuieşte, nervii mei vuiesc şi ei, ca şi amorul propriu rӑnit de eşecul în tentativa de a intra într-u stadion spaniol. Zic şi eu ca antrenorii de Liga 1, E adevӑrat cӑ am ratat intrarea în stadion, DAR sunt întreg şi sӑnӑtos, oricum nu ţineam cu niciuna dintre echipele din teren, ce-am avut şi ce-am pierdut? (doar nişte amintiri speciale şi nişte poze mişto, dar asta e o altӑ poveste). E devreme, am timp destul sӑ mӑ întorc la hotel şi sӑ vӑd meciul.

Ceea ce am şi fӑcut, trasând drumul în sens invers, cu alt MAN articulat şi aproape gol. Mai greu a fost sӑ gӑsesc drumul de la Puerta Osario la Ponce de Leon, pentru cӑ maşina m-a lӑsat într-un loc necunoscut, iar strӑduţele quasi pustii erau scufundate în beznӑ. M-a ajutat şi telefonul, dar şi flerul meu de cӑlӑtor încercat, iar în momentul în care arbitrul a fluierat startul reprizei secunde eram în faţa televizorului, cu o bere Cruzcampo în mânӑ (şi ӑsta e un avantaj, sigur nu aş fi putut sӑ urc în tribunӑ cu aşa ceva)

 Dacӑ intereseazӑ pe cineva, meciul s-a terminat cu 2-2, dupӑ ce Valencia a condus cu 2-0. Tot Valencia s-a şi calificat, apoi, în finalӑ, dupӑ retur, dar a luat caftealӑ de la Barcelona.