70. BUCOVINA, PLAI CU FLORI (5) de Mihai-Atanasie Petrescu

Bucovinӑ, plai cu flori (5)

Înainte de a intra în frumoasa expoziţie a domnului Sandu Şcheul, remarcam în parcare o maşinӑ care, de la distanţӑ, pӑrea a fi una istoricӑ.  Nerӑbdӑtori, cum eram, sӑ intrӑm în sala cu motociclete, mi-am propus sӑ trec pe lângӑ acea maşinӑ înainte de a ne îmbarca în Racheta cea roşie, pentru decolare. Din pӑcate, la ieşire am uitat de obiectivul propus anterior, iar maşina istoricӑ a scӑpat de albumul meu dedicat. Sunt sigur cӑ vehiculul îi aparţine tot dlui Şcheul şi, dacӑ e aşa, îl rog respectuos sӑ îmi dea o pozӑ cu el. Mulţumesc.

De la Horodnic la Suceava or mai fi vreo 45 de kilometri. Pentru o Rachetӑ ca a noastrӑ e o nimica toatӑ, mai ales cӑ … nu prea ştim unde urmeazӑ sӑ aterizӑm. A, sigur cӑ avem o idee cât se poate de bine definitӑ, dar waze şi experienţa de pilot nu îmi sunt suficiente, mai am nevoie şi de îndrumӑri actualizate, pe care nu mi le poate da decât un prieten.

Îl sunӑm, aşadar pe prietenul nostru Remus şi îi cerem ajutorul. Nu pentru a deveni miliardari, no way, noi suntem oameni cinstiţi, ci pentru a ajunge într-un loc de unde sӑ ne putem deplasa cât mai uşor pânӑ la Cetatea de Scaun a Sucevei.

De ce e greu? Pentru cӑ e duminicӑ şi e toiul unei manifestӑri culturale care se desfӑşoarӑ în Cetate. Nu e prima oarӑ când intenţionӑm sӑ participӑm la o activitate cu probabilӑ aglomeraţie şi ştiu cӑ, în cazuri din astea, sau ajungi înaintea puhoiului de lume, aşa cum facem noi la orice miting aerian, şi gӑsim uşor loc de parcare, dar nu mai plecӑm de acolo pânӑ nu pleacӑ toţi întârziaţii, sau laşi maşina (în cazul nostru, Racheta) ceva mai departe, mergi cu josul şi, la plecare, ai şanse mai multe sӑ te descurci (ceea ce nu am prea fӑcut în istoria mea de pilot rachetist).

Intram în Suceava, avem şi puţin noroc, douӑ maşini (ambele cu înmatricularea SV) se pupӑ-n bot la câteva zeci de metri distanţӑ de noi, la un semafor, dar apucӑm sӑ trecem înainte sa aparӑ poliţia rutierӑ pentru a încurca definitiv traficul; bazându-ne pe ceea ce ştiam de la Remus ne descurcӑm şi trecem şi de zona centralӑ (ciudat, parcӑ mai puţin intens circulatӑ decât arterele de intrare în oraş) şi ne pomenim în apropierea Cetӑţii.

Mamӑ! Ce de maşini! Zac abandonate pe ambele pӑrţi ale strӑzii, ca şi cum stӑpânilor lor nu le-ar mai pӑsa daca le regӑsesc  sau, şi în ce stare fizicӑ. Ajungem şi în locul unde putem vedea aglomeraţia de oameni, dar vedem şi o aglomeraţie de poliţişti localişti care încearcӑ sӑ îi devieze pe nouveniţi. Sincer vorbind, nu avem chef sӑ ne înghesuim, aşa cӑ respectӑm ceea ce cred eu cӑ transmite poliţistul învârtind frenetic din braţe şi reuşim sӑ oprim la vreo douӑ sute de metri de el, urcând botul Rachetei pe un fel de mal al unui fel de şanţ. Trag frâna de mânӑ şi las maşina într-o poziţie care îmi dӑ siguranţa ca nimeni nu e mai curajos decât mine şi ne deplasӑm pe propriile mijloace cӑtre cetate, admirând tactul şi rӑbdarea bietului localist gimnasto-balerin, care nu îi sparge nici capul nici botul unei tinere şoferiţe ambiţioase. Ce dacӑ nu mai e nici un loc de parcare, ea vrea sӑ intre acolo şi gata!

Îl gӑsim pe Remus surprinzӑtor de uşor, în ciuda sporului demografic. Sigur, telefonul e de mare folos.

Deci? Ce trebuie sa facem? Întâi sӑ cumpӑrӑm bilete de intrare.

Apoi sӑ bӑgӑm camera Canon în rucsac, pentru cӑ în interiorul cetӑţii, fotografiatul costӑ. Alegem, deci, sӑ nu facem poze. Ӑӑӑӑ atunci de unde avem cele 143 de poze care urmeazӑ? Nu ştiu, Canonul şi Ifonul s-au revoltat, probabil şi au încӑlcat regulile, fӑcând poze. Sper cӑ lor le e ruşine pentru fapta lor cea urâtӑ, cӑ mie nu are de ce sӑ-mi fie. Uite-aşa!

În Cetate, pe care nu îmi amintesc sӑ o mai fi vӑzut vreodatӑ, festivalul medieval e în plinӑ desfӑşurare. Am pus mânӑ pe un pliant-program, de abia aşteptӑm sӑ vedem câte ceva.

O descriere exacta trebuie organizatӑ strict. Ce avem noi aici?

Pai :

Avem 1. O cetate medievalӑ, un edificiu de care trebuie sӑ fim mândri cӑ existӑ şi rezistӑ, expoatatӑ cӑ şi monument istoric şi muzeu

Şi 2. Un festival

Întâi, sӑ facem ca în analizele literare, sӑ încadrӑm cetatea. Nu în epoca istoricӑ, ci în sincronie, adicӑ aruncând necesarele priviri în jur. Duşmani nu mai apar, dar peisajul urban trebuie remarcat.

Apoi, muzeul în sine mi se pare foarte interesant.  În încӑperi diferite sunt expuse obiecte aparţinând unor tematici anume, cu plӑcuţe explicative, dar şi cu proiecţii holografice care, cu joc de actori, încearcӑ o reconstituire a unor epoci. Poţi sta sӑ asculţi şi sa fotografiezi un cavaler sau o domniţӑ care povesteşte sau încearcӑ sӑ convingӑ. Arme de epocӑ, alӑturi de fӑuritorii lor holografici, hrisoave, alӑturi de grӑmӑticul care le-a alcӑtuit. Multe obiecte, nu ştiu dacӑ sunt originale sau reconstituite, dar sper cӑ o parte din arsenalul ӑla, chiar dacӑ nu a luptat la Podu Înalt, mӑcar exista pe vremea aia.

Interesantӑ ideea muzeografilor de a amenaja o salӑ a tronurilor. Fӑrӑ nici o restricţie, orice vizitator se poate crede mare domnitor. Chiar şi noi ne aşezӑm pe scaunul domnesc, eu avându-l alӑturi şi pe vel-sfetnicul Remus. Bunӑ ziua, boier dumneavoastrӑ!

Apoi e festivalul.

În toate curţile şi ungherele, dar şi în şanţul de apӑrare roiesc plӑieşii, tӑtarii, prinţesele de ele ştiu ce neam şi naţie, printre care mişunӑ amatorii de distracţii, cavalerii, curioşii, cu sau fӑrӑ bani.

Ӑia cu bani de aruncat aleg sӑ se lupte, unii chiar cu ochii legaţi, spre amuzamentul celor care nu plӑtesc (asta îmi aminteşte de ambiţia prosteascӑ a unora de a azvârli cu banii pe artificii şi pocnitori, cu care distrezӑ puţini dar enerveazӑ extraordinar de mulţi în perioada sӑrbӑtorilor de iarnӑ).

Sau sӑ se fotografieze cu Mӑria-sa Ştefan, pe alt tron domnesc, în aerul liber al şanţului.

Tӑtarii se încoloneazӑ şi ies din cadru

Marele boier vânӑtor pregӑteşte şoimii (patriei?), pentru alţi vizitatori care nu au gӑsit altceva mai bun unde sӑ cheltuiascӑ. De, fiecare cu pӑsӑrica lui. Lângӑ Lacu Roşu, pӑsӑrica era un stol de porumbghiei, aici unul de şoimi.

Caii şi cavalerii se pregӑtesc pentru un turnir, dar pânӑ apare domniţa cu nӑframa mai e mult timp, nu avem cum sӑ asistӑm la lupte, din pacate.

Pӑi da, pentru cӑ mai avem vreo 40 de kilometri de fӑcut pânӑ la hotelul nostru şi se cam apropie înserarea.

Ne luӑm bun rӑmas de la prietenul nostru, care are mai puţin de condus şi ieşim dintre zidurile Cetӑţii, cu grijӑ, oare în ce stare mai e Racheta şi cum ieşim de acolo.

O ultimӑ haltӑ, totuşi: pe o platformӑ apropiatӑ de metereze îşi expun colecţiile (citeste: marfa) o serie de negustori. Pentru colecţionari, e un loc de unde te desprinzi cu greu, gonit doar de preţuri. Ce mai vechituri! Ce bine le-ar sta şi la mine unora din ele …

A, da, e târziu. Hai odatӑ!

VA URMA