Bucovinӑ, plai cu flori (1)
Am cӑutat prin folclorul bucovinean o sintagmӑ care sӑ
defineascӑ întrucâtva regiunea nord-esticӑ a României. Punând una lângӑ alta
sintagme şi constatӑri proprii, am ales drept titlu “plaiul cu flori”. Sӑ
vedem, citind şi vӑzând, câtӑ dreptate am, dar cu menţiunea cӑ “autorul are
întotdeauna dreptate”.
De ce Bucovina? Cӑ sӑ nu repet a nu ştiu câta oarӑ rӑspunsul
lui Hillary, o sӑ mӑrturisesc cӑ ne doream demult sӑ refacem circuitul
mânӑstirilor şi al frumuseţilor naturale ale regiunii, locuri vӑzute de noi în
copilӑrie sau adolescenţӑ, dar, din cauza distanţei mari, oarecum lӑsate la
marginea hӑrţii cu drumuri accesibile.
Anul ӑsta, însӑ, când avem în curte douӑ vehicule
nerӑbdӑtoare sӑ circuiteze ţara (de, ele ar vrea lumea, dar sunt nevoite sӑ se
supunӑ voinţei stӑpânilor), o Rachetӑ Roşie şi o Sӑgeatӑ Argintie, plus un
teanc voluminos de vestite vouchere de vacanţӑ, nu mai vrem sӑ rӑmânem în
limitele vechilor hӑrţi rutiere folosite. Pânӑ la Suceava nu e, de fapt, decât
un salt, cum zic aviatorii, perfect la înderoata zburӑtoarelor noastre.
Prima dilemӑ: Racheta, sau Sӑgeata. Cântӑrim cu atenţie şi
cauciucurile de varӑ pe care le poartӑ Racheta Roşie valoreazӑ mai mult decât
cele pentru zӑpadӑ încӑlţate de Sӑgeatӑ. Mergem noi spre nord, dar nu le Grand
Nord. Şi pentru motivul ӑsta, şi pentru altele, Hyundai obţine pole position de
data asta.
A doua disputӑ: toate drumurile duc la Suceava, iar
diferenţa în numӑr de kilometri dintre variante nu e atât de mare încât sӑ
constituie un criteriu. Excludem din start drumul direct, nu acceptӑm varianta
unui zbor fӑrӑ escalӑ prin Bucureşti – Buzӑu – Bacӑu – Piatra Neamţ. Existӑ
variante care conţin escala Braşov, deci pe acolo mergem. De aici iar avem de
ales între trei drumuri, ca în vestita poveste cu zâne: pasul Oituz, cu iesire
la Bacӑu, Cheile Bicazului, cu ieşire la Piatra Neamţ, sau Pasul Tihuţa, cel
bântuit de Dracula.
Nu ne e fricӑ de Dracula, cu care probabil cӑ ne întâlnim
mereu pe la Bran, dar alegem Cheile Bicazului. Am mai trecut pe acolo la bordul
primei variante a Rachetei Roşii, frumosul nostru Oltcit şi ştim cӑ ne aşteaptӑ
nişte locuri demne a fi revӑzute de milioane de ori.
Bun, deci toate sunt sunt puse la punct, de la starea
tehnicӑ a maşinii la traseu, de la
bagaje la buzunarul cu vouchere şi de la intenţie la waze instalat pe toate
telefoanele şi care ne avertizeazӑ cӑ ne aşteaptӑ vreo sase sute de kilometri
de condus. Pânӑ la urmӑ, o nimica toatӑ.
Nu are foarte mult farmec sӑ povestesc despre prima parte si
jumӑtate a cӑlӑtoriei. Nu are farmec pentru mine, e vorba de un drum strӑbӑtut
de noi de sute de ori, conducând … nici nu mai ştiu câte rachete, sӑgeţi sau
dacii.
Primul loc care chiar meritӑ a fi descris este Lacu Roşu.
Toatӑ lumea ştie cӑ Lacu Roşu ӑsta (lacul Ucigaş, cum îi
spun, pe limba lor, minoritӑţile etnice care locuiesc în zonӑ) este cel mai
mare şi cel mai frumos lac de acumulare format de un baraj natural din România.
Se ştie, chiar dacӑ nu îmi amintesc sӑ fie menţionatӑ şi în manualele de
geografie, data cutremurului care a provocat alunecarea de teren care a format
barajul natural care a oprit o gârlӑ care (potrivit legendelor) a inundat un
sat, care … nu mai ştiu. A, data: 23 ianuarie 1838. Apariţia legendelor se
datoreazӑ cantitӑţii mici de informaţii privind locul ӑla, greu accesibil şi
neimportant la momentul respectiv. (dar zic şi eu, de ce ar fi stat cineva
într-un sat, pe o stâncӑ, unde nu ar avea surse de hranӑ în afarӑ de mugurii de
brad, nu mai zic de venituri (sau plecaturi).
Azi da, venituri existӑ. Multӑ lume vine aici sӑ vadӑ
trunchiurile de brazi pietrificate, care sparg oglinda apei şi formeazӑ jaloane
(tot naturale, cum e totul în zonӑ) în calea barcagiilor de ocazie. Şi toţi
veniţii ӑştia lasӑ aici o gramadӑ de bani.
Sa admirӑm peisajul: munţi, stânci, pӑduri de brad, apӑ,
raţe (cicӑ sӑlbatice). Şi lume cât cuprinde. E 17 august, în timpul
minivacanţei de Sfânta Maria, când nimeni nu stӑ acasӑ. Lume atât de multӑ, încât
toate poliţiile au ieşit pe stradӑ şi, prin indicaţii preţioase, îşi dau toatӑ
silinţa sӑ încurce cât mai mult traficul. Am şi eu noroc, mӑ opreşte o
poliţistӑ localӑ şi îmi atrage atenţia cӑ nu am voie sӑ opresc acolo, cӑ e
linie continuӑ. Îi mulţumesc frumos şi îi cer sfaturi. Mai politicos decât redau
eu aici, femeia în uniformӑ îmi spune cӑ nu are, n-am decât sӑ mӑ descurc
singur. Ceea ce fac imediat, mulţumesc: tai linia continuӑ chiar pe sub nasul
ei şi mӑ bag în locul viran folosit ca parcare, unde vӑd repede cum o maşinӑ
stocatӑ acolo aprinde lanternele de mers cu spatele, adicӑ e pe ducӑ. Şi îi iau
locul.
Acum putem sӑ cercetӑm.
Întâi cadrul natural, aşa cum l-am definit mai sus. Fainӑ
treabӑ! Pacat cӑ puhoiul de oameni stricӑ priveliştea creatӑ de puhoiul din
1838. Da, aşa e, noi îi înjurӑm pe ceilalţi, fiecare individ sau familie îi
înjurӑ pe ceilalţi. Normal. Oare noi de ce n-am stat în peisajul sufrageriei de
acasӑ?!
Într-un loc ca ӑsta, întreprinzӑtorii nu lipsesc. Întâi ӑla care
taxeazӑ statul degeaba al Rachetei (normal, nu? Rachetele sunt fӑcute sӑ
circule, nu sӑ stea).
Mai e un dresor de porumbei, care atrage copiii de orice
vârstӑ. Avem şi noi rӑbdare sӑ vedem cum dresorul aşeazӑ cu migalӑ porumbei pe
un bӑieţel, iar pӑsӑrile îl ascultӑ orbeşte. Dar, exact când tӑticul îşi
pregӑteşte telefonul sӑ imortalizeze imaginea copilului împӑsӑrat, stolul îşi
ia zborul şi se aseazӑ la doi metri mai încolo. Nu ştiu dacӑ s-a mai încercat
reformarea piramidei.
Bani se mai dau şi în mulţimea de restaurante. Toate sunt aglomerate,
iar meniul este cât se poate de aparte: mici, grӑtar … A, uite acolo, au şi
gulaş, ӑsta chiar e specific unguresc, hai sӑ-l încercӑm.
Da, foarte gustos, dar cam luuuung …
Acum putem porni, liniştiţi mai departe, am rezolvat şi
problema mesei de prânz.
Şi urmeazӑ partea cea mai spectaculoasӑ a traseului,
defileul sӑpat de Bicaz. Chiar dacӑ
locurile nu ne sunt necunoscute, suntem bucuroşi sӑ le revedem. Racheta se
strecoarӑ cu abilitate printre stânci, în timp ce copilotul ei face fotografii
faine de tot.
O imagine valoreazӑ cât o mie de cuvinte, care oricum nu ar
fi destul de “meşteşugite” ca sӑ descrie peisajul. Deci, iatӑ 20.000 de cuvinte
aici, cât un dicţionar pentru elevi.
Ne pare rӑu când peisajul se lӑrgeşte dupӑ ce trecem de
ultima stâncӑ, dar nu avem ce face, avem o ţintӑ şi intr-acolo zburӑm.
Urmӑtoarea oprire, Piatra Neamţ. Parafrazându-l pe Eminescu,
cu referire la oraşul ӑsta, de când nu l-am vӑzut, o telecabinӑ i-a crescut. Ştiu cӑ
e fӑcutӑ din ambiţia marelui (la propriu) primar Pinalti, inauguratӑ printr-o
plimbare a susnumitului într-o blondӑ companie, dar, sincer, nu pricep (i nici Racheta nu se mira mai putin) care e
rostul unui astfel de vehicul aerian printr-un oraş atât de mic. Mӑcar de-ar
urca pe vestita Pietricica, dar nu am auzit cӑ ar face prostia asta.
De la Piatra Neamţ la Târgu Neamţ e o aruncӑturӑ de neamţ …
ӑsta, de piatrӑ, iar de la Târgu Neamţ începe regiunea propusӑ cӑ obiectiv.
Adicӑ …
VA URMA
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
Magistrala descriere, multumesc din suflet si astept urmarea!
RăspundețiȘtergere