72. BUCOVINA, PLAI CU FLORI (7) de Mihai-Athanasie Petrescu

Bucovinӑ, plai cu flori (7)

Parafrazând poemul lui Jean Brusse, spunem şi noi: Le jour se lève sur la Bucovine, un jour tout neuf de la vie de Cette province commence.

Şi începe cu o micӑ problemӑ: ne dӑm seama cӑ în ajun am uitat sӑ dӑm atacul la vreun bancomat ca sӑ ne asigurӑm cashul necesar pentru rezolvarea problemelor de orice fel care ni se vor ridica în faţӑ pe 19 august, anno Domini douӑ zeci nouӑşpe. Deci, ca prim punct la ordinea de zi, se impune o incursiune la o bancӑ din centrul oraşului.

Înainte de a ieşi din hotelul nostru nu putem sӑ nu remarcӑm cӑ holurile sunt o adevӑratӑ galerie de artӑ. Nu aflӑm de la nimeni ce relaţie are patronul cu arta plasticӑ, dar nu putem decât sӑ-l felicitӑm pentru opţiune.

Ajunşi în centrul oraşului dӑm de prima problemӑ: bancomatul din apropierea primӑriei e în panӑ. Dezorientat, îl întreb pe primul nenea care se apropie cu un card în mânӑ dacӑ existӑ vreo alternativӑ; existӑ, undeva în apropiere şi pornim împreunӑ. Obişnuit cu atmosfera din alt oraş mic, nu mӑ mir deloc de faptul cӑ la fiecare doi paşi cineva îl salutӑ pe domnul doctor, noul meu coleg de cӑlӑtorie. Pӑcat, însӑ, cӑ nici alternativa nu e mai bunӑ, şi al doilea tonomat e la fel de în panӑ ca şi primul. “Domnu’ doctor, mai e vreo soluţie?” “Da, la Frasin”. “Adicӑ?” “La câţiva kilometri în direcţia aia, dacӑ aveţi maşinӑ”. Am Rachetӑ! Uite-o cum mӑ aşteaptӑ, privind cele douӑ-trei obiective interesante din preajmӑ: o bancӑ giganticӑ din lemn, un bust al lui ştefan cel Mare şi catedrala localitӑţii, care tocmai îşi începe concertul de clopote de la ora opt.

Şi, încӑ ceva important: unui profesor de liceu nu se poate sӑ nu-I sarӑ în ochi un panou de promoţie. Dupӑ pӑrerea mea de meşotist conservator, una dintre cele mai frumoase şi necesare tradiţii din viaţa şcolilor, tablourile astea care pӑstreazӑ feţele pline de optimism ale absolvenţilor, sub care se ascund mii de planuri, idealuri şi iluzii … Iar în şcoala unde lucrez se vede cӑ sunt meşotist conservator. La Meşotӑ, nu.

La Frasin, bancomatul funcţioneazӑ fӑrӑ greş şi ne face rost de mӑrunţişul necesar pentru orele urmӑtoare.

Iar cei câteva zeci de kilometri de orbitӑ intergalacticӑ pe care îi avem de acoperit se dovedesc o adevӑratӑ plimbare de plӑcere prin localitӑţi şi peisaje extraordinare.

Ajungem la timp la garӑ sӑ luӑm trenul. Ce tren?

Fӑcându-ne lecţiile pentru sejurul bucovinean am stabilit ca must Mocӑniţa “Huţulca”, sau “Moldoviţa”. Deja am povestit în altӑ postare despre cӑlӑtoria noastrӑ atât de interesantӑ cu Mocӑniţa de pe Valea Vaserului, la Vişeul de Sus. A fost, de fapt, a doua experienţӑ de acest gen, dupӑ Mocӑniţa Tazlӑu (1993), iar plӑcerea noastrӑ de face astfel de experienţe a rӑmas neştirbitӑ – sau poate s-a amplificat.

Aşa cӑ la 12 luni de la Vişeu (şi la câteva zile dupӑ ce aflasem cӑ dieselul Maybach care ne tractase prin Maramureş se rӑsturnase pe traseu, fӑrӑ victime, dar cu mult tam-tam de presӑ), ne pregӑtim pentru un nou voiaj pe cale feratӑ îngustӑ. Şi Mocӑniţa de la Moldoviţa a avut parte, cu câteva luni mai devreme, de un scandal amplificat cum se cuvine de presӑ, atunci când un nebun a atacat trenuleţul cu pietre. Nebunul a fost prins şi pedepsit, dacӑ nu a scӑpat sau nu a apӑrut altul, excursia va fi sigurӑ. 

O scurta vizita se impune.

E ora nouӑ. În gara veche Moldoviţa s-a strâns deja multӑ lume, dar degeaba, pentru cӑ ghişeul de bilete e închis. Nu se pot cumpӑra, pentru moment, decât magneţei de frigider. Iar când, dupӑ ce cӑlӑtorii devin cam nerӑbdӑtori, adicӑ dupӑ nouӑ jumate, casa de bilete se deschide, ritmul de lucru (extrem de lent) al casierului ne face sӑ credem cӑ suntem nu în Moldoviţa, ci în Vişeu, sau în altӑ parte a Ardealului. Apoi, ne aducem aminte de expresia “moldovean molcom şi ne liniştim: înşiet, înşietişor şi di loc.

Gata, avem bilet. Pe site-ul mocӑniţei, scria ( scrie şi acum, am verificat) preţ 25 de lei. Pe bilet scrie 35 lei. Nici aritmetica asta nu mai e cum a fost  …

Ca şi în Gara de Nord a capitalei, trenul trage la peron, la linia un(ic)a, cu câteva minute înainte de ora oficialӑ, 1000 a.m. şi porneşte în croazierӑ cu câteva minute dupӑ acea orӑ, ca orice tren din România care se respectӑ.

Am studiat, ca la fiecare obiectiv vizitat, istoria cӑii ferate de la Moldoviţa. Zice-se cӑ a venit pe lume pe la 1888, cu scopul de a coborî lemnele din pӑdurile nordului. S-a tot dezvoltat, având la un moment dat un traseu de 73 km, dar când a devenit nerentabilӑ pentru silviculturişti a fost luatӑ în grijӑ de nostalgicii operatori de turism şi preluatӑ de CFF SRL. 

Vagoanele au fost transformate pentru transport turişti, dacӑ sunt destul de mulţi, pentru cӑ mai existӑ şi varianta drezinӑ, pentru chartere sau grupuri mici. În zilele noastre, calea are un traseu de vreo 15 km (unii zic 10) de-a lungul râului Moldoviţa, pânӑ la Argel.

Aşa cӑ ne încredinţӑm vieţile noastre unei maşinӑrii primitive, dar cu cât mai veche şi mai puţin dӑtӑtoare de încredere, cu atât mai interesantӑ.

Vagoanele cu aerisire extrem de eficientӑ se pun în mişcare, pe rând, cu zgomot mare, pe mӑsurӑ ce îşi dovedesc eficienţa sistemele de remorcare

şi o iau spre nord, trase de o locomotivӑ cu aburi, seria 764-431, spectaculoasӑ şi poluantӑ. La momentul fabricӑrii ei la Reşiţa, în 1954, nu se inventaserӑ încӑ motoarele Euro 6. A, se pare cӑ şi vagoanele sunt fabricate la Reşiţa, dar nu am gӑsit (încӑ) informaţii foarte exacte.

Traseul este formidabil de spectaculos. Peisaje incredibile, pentru care numai Dan Diaconescu ar putea gӑsi epitete potrivite. Clӑdiri construite de arhitecţi care n-au învӑţat prea mult la şcoala lor, pentru cӑ au pӑstrat stilul local traditional – adӑugând, probabil, etaje şi elementele necesare confortului modern. Despre maşinile din curţi nu mai zic nimic; eu speram sӑ pot fotografia maşini vechi, pentru colecţia mea, dar …

Interesant, porţi de lemn asemӑnӑtoare celor din Maramureş (nici nu e departe, nu mult peste suta de kilometri pânӑ acolo).

Vedem şi motivul sporului demografic pentru care modovenii sunt faimoşi.

Iatӑ şi un cowbӑiet, plin de voie bunӑ şi conştient de valoarea lui ca obiectiv turistic, fotografiat de cei din tren.

Traseul la dus e cam scurt, nimeni din vagon nu s-a plictisit încӑ, dar mica maşinӑ aburoasӑ încetineşte, adicӑ de la ameţitoarea vitezӑ de aproape 10 km/h, optimӑ pentru plӑcerile combinate ale plimbӑrii cu trenul de epocӑ, admirӑrii peisajului şi aspirӑrii cu nesaţ a fumului negru, de lemne amestecate cu niscai cӑrbuni şi cauciucuri uzate (aşa am citit în unele reviews rӑutӑcioase de pe net, dar, sincer, nasul meu nu a simţit oxizi de polimeri) ieşit din coşul semeţ al locomotivei made in Reşiţa, reduce la zero km/h (aproape insesizabilӑ diferenţӑ, de fapt) în dreptul unor cӑsuţe din lemn.

Cӑsuţe, dar de fapt construcţiile reprezintӑ tot ce e necesar unei gӑri care se respectӑ – mai puţin McDonaldsul. Un restaurant rustic, desfӑşurat pe toatӑ poiana, cu mese solide, din lemn, acoperite cu ştergare specifice locului, meidinciaina, şi cu o ofertӑ apetisantӑ. 

Facem o alegere, dar aproape cӑ regretӑm cӑ nu avem mai multe burţi.

Ne face cu ochiul şi galantarul cu sticle şi ţoiuri cu palincӑ din diferite fructe, cu vişinatӑ şi afinatӑ. 

Suntem cu trenul, nu am vӑzut prin vagoane poliţişti de la rutierӑ, dar Racheta nu e obişnuitӑ cu mirosurile de fructe distilate venite din faţa volanului … aşa cӑ, în loc de ţoi, luӑm, ca amintire sticla, bine astupatӑ cu dop de plutӑ, sӑ nu se evapore în portbagaj. Binenţeles cӑ aveam sӑ regretӑm … cӑ nu am luat mult mai multe.

Am acum timp sӑ studiez şi tehnica din dotare. Îmi pare rӑu cӑ nu cunosc cabina unui astfel de reactor, nu înţeleg în ce fel se pune în mişcare şi invers. Dar mӑcar ţignalul sӑ îl fi ştiut, sӑ sperii puţin lumea din poiana terminus …

Reluӑm cӑlӑtoria, în sens invers. Mai privim o datӑ pӑdurile şi acum, când mӑ gândesc la ele, nu pot sӑ nu aduc vorba şi despre ӑia cu mafia lemnului din zona Moldoviţa şi despre pӑdurarul pe care l-au omorât mafioţii şi, mafioţi fiind, nu-i gӑseşte nimeni. Pӑcat …

Sper cӑ lemnele astea sunt tӑiate legal. Dar şi aşa …

Desigur, potrivit legii dorobanţului, redactatӑ de Alecsandri, drumul de întoarcere pare oliecuţӑ mai lung. Dar, comme tout finit par arriver, le train arrive aussi à Moldoviţa. Totuşi, mai fac o judecatӑ de valoare: pentru cât e de micӑ locomotiva asta 764-431, ia uite cât fier şi câtӑ omenire a putut trage dupӑ ea!...

Am mai spus, pe siteurile care fac referire la mocanite, recenziile calatorilor sunt numeroase, cu pareri pro si anti. Am citit cateva interventii cu aceeasi semnatura, inserate pe ici-colo, un tip care sigur nu a inteles de ce exista mocanite de genul asta pe lume. Operatorii trenuletului sun sunt mai putin curiosi in legatura cu feedbackul la munca lor, dovada fiind panoul de pe peron, menit sa le aminteasca turistilor de ce dau banii pe un tren antic si care e diferenta dintre mocanita "Hutulca" si trenurile de la CFR. ... 

Aruncӑm o privire în jurul nostru. La sosire, observasem o amenajare de târg. Acum, târgul e deschis, iar o parte din foştii PAX ai mocӑniţei se rӑspândeşte printre tarabe. Aruncӑm şi noi o privire criticӑ: aceleaşi chinezӑrii gӑsibile în orice târg “de genu”, nimic made la faţa locului, demn sӑ atragӑ atenţia. Treaba lor, cel puţin doi clienţi au pierdut cu ocazia asta.

Racheta Roşie ne aşteaptӑ, nerӑbdӑtoare sӑ ne arate locuri noi. Deci …

VA URMA