75. BUCOVINA, PLAI CU FLORI (10) de Mihai-Athanasie Petrescu

Bucovinӑ, plai cu flori (10)

Am pomenit în episodul precedent Pasul Ciumârna. DN17 A, pe care tocmai îl strӑbatem, a fost construit tocmai pe traseul trecӑtorii, iar punctul lui maxim de altitudine este la aproximativ 1180 de metri, adicӑ exact la Palmӑ. E clar, dacӑ pânӑ acum Dieselul a avut sarcinӑ de partid sӑ tragӑ la deal, dupӑ palma datӑ amical de drumari pe spinarea şoferilor, motoraşul va avea rol de retrofuzee, pentru a tine în frâu dorinţa Rachetei Roşii de a pune în aplicare legea gravitaţiei. Coborârea dinspre Monumentul Drumarilor este la fel de spectaculoasӑ ca şi cӑţӑrarea … numai cӑ folosesc  “la fel” doar pentru a cuantifica senzaţia, nu pentru a asemӑna peisajul. Coborâm printr-un tunel de crengi, pӑdurea mӑrginind serpentinele.

La ieşirea din pӑdure ne facem intrarea, triumfalӑ, în localitatea Suceviţa. Nu e o Suceavӑ mai micӑ, dar are pretenţii, justificate (sau nu) de prezenţa pe teritoriul comunei a Mӑnӑstirii faimoase.

E unul dintre obiectivele notate de noi pe hartӑ încӑ dinainte de a ne gândi sӑ vizitӑm Bucovina, Waze o gӑseşte cu uşurinţӑ (e chiar pe marginea şoselei), aşadar ne oprim pentru dorita şi necesara etapӑ a pelerinajului.

Şoseaua oferӑ numeroase locuri de oprire şi de dinmaşinӑcoborâre, dupӑ cum se vede, dar, conştiincioşi cum suntem, alegem sӑ respectӑm semnificaţia liniei continue.

Pӑtrundem într-o parcare vastӑ şi aproape goalӑ, pentru cӑ majoritatea şoferilor nu-şi bat capul cu liniile trasate pe asfalt. Pânӑ sӑ apucӑm sӑ coborâm de la bord înţelegem şi de ce: de nicӑieri, a apӑrut o tanti zâmbitoare ca o însoţitoare de bord de la Qatar Airways (sigur, uniformӑ nu are) care, cu gestul cel mai firesc din lume, a plasat sub unul dintre ştergӑtoare preţul şederii. Îl plӑtim, cum e şi normal, dar acum suntem liniştiţi. Nu avem limitӑ de timp.

Mӑnӑstirea Suceviţa. Da, e un monument istoric şi arhitectonic înscris în patrimoniul cultural naţional şi mondial, aşa cum sunt şi multe altele din ţara Bucovinei.

Istoria o plaseazӑ cam prin secolul 16, menţionând, în calitate de ctitori, pe boierii Movilӑ, mitropolitul Gheorghe şi domnitorii Simion şi Ieremia, care si-au gasit aici si locul de veci.

Stilul architectonic este specific locului, adicӑ “moldovenesc”, dar specialiştii menţioneazӑ şi influenţe ale arhitecturii din Ţara Româneascӑ. Pictorii care au împodobit şi colorat biserica sunt fraţii Ion şi Sofronie (cuvântul “Zugravul” asociat de numele lor se referӑ la meseria lor, nu e numele de familie), dar dacӑ ar veni azi în vizitӑ pe-acolo ar fi mulţumiţi sӑ afle cӑ lucrarea lor e mult mai mult preţuitӑ acum decât pe vremea lor. Noroc cӑ pereţii pictaţi nu pot fi demontaţi pe şestache şi cӑraţi, altfel, cred cӑ demult ar fi poposit prin colecţiile unor miliardari de aiurea.

Biserica este înconjuratӑ de ziduri şi turnuri de apӑrare. O necesitate pe vremea Movileştilor, pentru cӑ astfel Mӑnӑstirea era o adevӑratӑ cetate domneascӑ;

acum zidurile adӑpostesc muzeul mӑnӑstirii şi micul magazin de obiecte bisericeşti şi suveniruri. Cumpӑr şi eu, pe lângӑ biletele de intrare, şi douӑ vederi care îi reprezintӑ pe Simion şi Ieremia Movilӑ sub formӑ de tapiţerii.

Frumoasӑ bisericӑ, pictatӑ şi pe exterior (se pare cӑ ultima bisericӑ bucovineanӑ care a fost pictatӑ la exterior) pe trei pereţi şi ceva; se pare cӑ pictorul a cӑzut, la un moment dat, de pe schele, iar lucrarea a rӑmas neterminatӑ. Oricum, în ziua sosirii noastre la Suceviţa, o parte a bisericii este acoperitӑ cu pânze de mascare, adicӑ este în şantier de restaurare. Aşa cum este şi o parte a zidurilor de incintӑ.

Facem, deci, cele de cuviinţӑ într-un sfânt lӑcaş, adicӑ vedem, admirӑm, luӑm cu noi amintirile foto necesare, dar aprindem şi o lumânare.

Dupӑ care mergem sӑ vedem ce mai face Racheta Roşie, rӑmasӑ sub supravegherea acelei tanti zâmbitoare. Tanti nu mai zâmbeşte, acum vorbeşte la telefon, atât de tare încât ne mirӑm: oare nu are chiar nimic de ascuns? Mai avem o idee, aceea de a mânca o plӑcintӑ moldoveneascӑ poalenbrâu. Deşi denumirea e înscrisӑ pe chioşcul din apropiere, pe tejghea gӑsim ştrudele şi hotdogi. Nein, thanks.

Ne îmbarcӑm  şi lansӑm Racheta spre urmӑtoarea destinaţie, care nu poate fi decât localitatea aflatӑ la marginea podişului Sucevei, anume la poalele Obcinei Mari. Din cauza asta, comuna se numeşte Marginea.

Sub indicatorul rutier de schimbare a vitezei legale putem vedea, dar nu avem şi timp sӑ il fotografiem, un simbol al renumelui comunei: un mare vas, un fel de amforӑ din ceramicӑ neagrӑ. Ciudat, acum douӑ zile, când goneam spre Putna pe un alt drum şi strӑbӑteam aceeaşi localitate, nu am putut vedea un astfel de vas. Înseamnӑ cӑ în aceastӑ parte a lumii o fi obiectivul ӑla pe care ne-am propus sӑ-l cӑutam: un atelier, magazin sau expoziţie de ceramicӑ.

Tot waze, sӑracu, ne scoate din încurcӑturӑ. Ne semnaleazӑ un loc care se cheamӑ chiar aşa: expoziţie de ceramicӑ. Unde e? Pai chiar în faţӑ, la câteva zeci de metri.

Imposibil sӑ-l ratӑm, loc de parcare avem la discreţie (doar suntem destul de discreţi, dieselul nostru nu atrage atenţia ca un motor de beamwe), aşa cӑ purcedem la explorarea ultimului obiectiv al zilei.

Îmi amintesc de o altӑ vizitӑ la Marginea acum o mie de ani (adicӑ în mileniul trecut, poate prin 1963). Nu am înţeles prea bine atunci de ce vasele alea sunt negre şi ce e atât de interesant la ele, dar ştiu sigur cӑ am avut mulţi ani în casӑ, la Braşov, un fluier negru şi câteva vӑzuţe în care nu puneam niciodatӑ apӑ, dar florile de plastic, la modӑ pe vremea aia, se simţeau foarte bine în ele.

Deşi peste tot se spune cӑ în orice moment al zilei poţi vedea un olar învâtindu-şi roata, probabil cӑ tocmai azi şi-au luat o day off. În prӑvӑlia asta mare am gӑsit un magazin cu obiecte scumpe şi foarte scumpe, toate de acelaşi negru caracteristic, unele cu decoraţiuni roşii.

Sigur cӑ ne completӑm şi noi dotarea cu douӑ cӑni de cafea, dupӑ ce vânzӑtoarea ne asigurӑ cӑ din ele chiar se poate bea cafeaua

devenitӑ invizibilӑ prin mimetism. În timp ce biata fata de la tejghea îşi întrebuinţa talentul la limba englezӑ încercând sӑ o lӑmureascӑ pe o turistӑ strӑinӑ, eu reuşesc sӑ pӑtrund într-o încӑpere nepӑzitӑ, unde descopӑr un fel de comoarӑ neexpusӑ.

Ca bonus, gӑsesc şi o roatӑ a unui olar plecat la alte treburi. Am studiat-o cu atenţie. Nicӑieri sub masӑ nu se vedea acea parte a utilajului pe care calcӑ tӑlpile meseriaşului. De fapt, asta era înlocuitӑ cu un mic electromotor … Te poţi pune cu progresul?

Ne îndreptӑm spre Rachetӑ, dar eu am rӑmas cu aceeaşi întrebare: de ce oare obiectele coapte sunt negre, dacӑ înainte de cuptor sunt atât de puţin colorate? Oare ce pigment aflat în lutul local se înegreşte prin încӑlzire? A, şi aş mai avea ceva de întrebat: oare cât de mare e rezerva de argilӑ de pe raza Marginei? De sute de ani, oamenii locului îşi asigurӑ necesarul de vase şi bani din gospodӑrie din olӑrit. Mai au resurse?

Noua zi evocatӑ de Brusse tocmai devine veche. Nu mai e mult pânӑ la înserare, dar mai e destul pânӑ la Gura Humorului şi la Carmen Silvae. Aşa cӑ Racheta ne duce la locul nostru de odihnӑ, pentru cӑ urmeazӑ o nouӑ zi. Adicӑ …

VA URMA