90. DE LA GORJ, COANE! de Mihai-Athanasie Petrescu

DE LA GORJ, COANE (9)

În manualul meu de geografia Republicii Socialiste România din clasa a VIII-a, cred, una dintre imaginile care îmi stârneau imaginaţia avea ca legendӑ: Podul natural de la Ponoarele. Nu îmi amintesc dacӑ şi profa a povestit despre minunӑţia asta, probabil cӑ da, pentru cӑ doamna Rodica Roşu avea plӑcerea asta de a stimula curiozitatea noastrӑ, a copiilor, povestind frumos despre locuri şi oameni – poate şi asta e o explicaţie pentru plӑcerea mea de a umbla prin lume pentru a descoperi şi vedea atâtea obiective. În tot cazul, chestia asta cu podul natural a rӑmas de atunci un “must”, iar apropierea locului de Tismana, doar câteva zeci de kilometri pe cӑrӑri (asfaltate) de munte oferӑ cel mai bun motiv şi prilej pentru a vedea, în sfârşit, minunea.

Trebuie sӑ fiu cinstit şi sӑ recunosc faptul cӑ Podul ar fi rӑmas în continuare un dor prea îndepӑrtat dacӑ gazda noastrӑ de la Plaiul Castanilor, doamna profesoarӑ Jerca, nu ne-ar fi deschis ochii, fapt pentru care îi mulţumesc din nou.

Aşadar, dupӑ o mӑnӑstire, un monument al naturii, quasi unic în Europa şi extrem de rar în lume. Racheta şi-a croit drum printre dealuri şi munţi pânӑ în localitatea deja menţionatӑ, Ponoarele. Bun, ca sӑ fim cât se poate de stricţi, comuna asta se aflӑ deja în judeţul Mehedinţi, nu în Gorj, iar şoseaua pe care am zburat pânӑ acum se pare cӑ duce tocmai la Turnu Severin. Da, dar poate altӑ datӑ, acum duce mai puţin. Ştiam, tot de la gazda noastrӑ, cӑ Podul pe care îl cӑutam este chiar un pod rutier şi cӑ s-ar putea sӑ-l trecem fӑrӑ a ne da seama. De aceea ar trebui sӑ fim atenţi la indicatoare, nu cumva sӑ bâjbâim aiurea prin munţi şi vӑi.

Numai cӑ … exact asta facem. Atenţi la trafic şi la navigator, trecem pe lângӑ un fel de cabanӑ, unde îmi atrage atenţia un ARO 243. Apoi mai vӑd nişte cetӑţeni care stau pe marginea drumului şi se uitӑ în zare. În sfârşit, mai vӑd şi un loc mai larg, unde pot opri şi întoarce, pentru cӑ şi telefonul începe sӑ ţipe la mine: “Aţi ajuns la destinaţie”.

Acum conduc încet de tot, vӑd indicatorul şi opresc dupӑ 100 m într-un loc amenajat ca parcare.

Racheta a vӑzut peisajul şi rӑmâne sӑ îşi odihneascӑ piesele, iar noi mergem sӑ vedem şi sӑ evaluӑm Podul lui Dumnezeu.

Sigur, întâi ARO. Probabil cӑ la viaţa lui a fӑcut armata, dupӑ dotӑri pare sӑ fi fost odatӑ staţie de radio. 

Îi urez viaţӑ lungӑ şi merg sӑ mai pozez douӑ relicve care s-au nimerit acolo, o Dacie şi un Espero. Apoi peisajul din jur.

Şi acum, Podul. Încӑ din manualul ӑla vechi la care am fӑcut referire am înţeles cӑ acolo a fost odatӑ o peşterӑ. Tavanul ei s-a prabuşit parţial, o bucatӑ a rӑmas la locul ei şi încӑ mai formeazӑ o micӑ grotӑ, alta a rӑmas, de asemenea, nemişcatӑ şi solidӑ, fӑcând trecerea de la un mal la celӑlalt peste un fel de viroagӑ (fostӑ peşterӑ), luând aspectul, apoi şi funcţia de pod. Adicӑ, al doilea ca dimensiuni din Europa, dar singurul folosit ca atare, fiind acoperit cu asfaltul Drumului Judeţean 670 şi strӑbӑtut de autovehicule de toate felurile, de la scutere la camioane grele.

Sigur cӑ existӑ explicaţii ştiinţifice şi legende privitoare la geneza podului. Dar nu am venit la faţa locului nici ca speolog, nici ca etnolog, ci doar ca turist curios, înarmat cu o camerӑ foto pe care o folosesc cu râvnӑ.

De la şosea, în imediata apropiere a Podului, se deschide o potecӑ, numai bunӑ pentru a coborî în acel soi de avenӑ, probabil sala surpatӑ care s-a transformat în obiectiv atât de turistic.

Binenţeles cӑ descindem în fosta peşterӑ, de unde priveliştea este impresionantӑ. Într-o direcţie grota întunecatӑ, invadatӑ de mӑtasea broaştei, pe care mӑtase destinatӑ batracienilor o evitӑm cu grijӑ pentru a nu rӑmâne cu amintiri neplӑcute – ci doar cu lumina orbitoare de la capӑtul grotei.

În cealaltӑ direcţie, o aglomerare de stânci, care nu pare, de jos, un drum naţional. De fapt, nici nu este, am zis deja cӑ e Judeţean. În tot cazul, locul e mult mai frumos şi impresionant decât poate fi descris prin cuvinte, fotografiile o fac mult mai bine.

Dupӑ o expediţie atât e interesantӑ, ne oprim la micul chioşc, specializat în lavandӑ,

apoi consultӑm panoul propagandistic din apropiere. Aflӑm cӑ prin zonӑ s-ar afla încӑ un loc demn de a fi vӑzut dupӑ o deplasare cu mijloace motorizate: Cheile Bӑluţei. Da, ar mai fi şi pӑdurea de liliac, dar e complet neinteresantӑ în octombrie, aşa cӑ ne îmbarcӑm în Racheta Roşie şi ne îndreptӑm spre Bӑluţa.

Drumul este extrem de interesant. Asfalt neted, dar întins pe o lӑţime care de abia dacӑ o egaleazӑ pe a unui Hyundai. Dacӑ adaug şi panta foarte abruptӑ pe care ne cocoţӑm, ajungem la concluzia cӑ acolo, pe lângӑ niţicӑ îndemânare, îndrӑznealӑ şi putere a motorului, mai ai nevoie şi de o bunӑ cantitate de noroc sӑ nu te întâlneşti cu altӑ maşinӑ care dispune de calitӑţile primordiale. Cred cӑ vreo doi kilometri de şosea interzic acolo categoric întâlnirea între douӑ vehicule.

Noi am îndeplinit toate condiţiile necesare şi, dupӑ vreo 10-15 km am ajuns la anunţatul defileu. Ne aşteptam la încӑ un peisaj asemӑnӑtor cu cel de pe Sohodol, dar aici culoarul dintre stânci e mai puţin strâmt şi mai puţin ameninţӑtor, dar are farmecul şi frumuseţea lui. Iar prezenţa unei Rachete Roşii, dupӑ cum se vede, îi adaugӑ o nouӑ calitate.

Ne umplem afectivul şi memoria cu imaginile locului, apoi încercӑm sӑ alegem cea mai bunӑ cale de ieşire din labirint. Harta aratӑ cӑ mergând tot inainte am ajunge … undeva. Waze aratӑ cӑ s-a rӑtӑcit, din lipsӑ de semnal GPS.

Decidem cӑ cel mai bun drum e ӑla cunoscut şi executӑm întoarcerea din trei mişcӑri, cӑtre Ponoarele. Avem din nou noroc şi nu ne încrucişӑm cu nici o altӑ maşinӑ pe drumul cel îngust şi înclinat şi ajungem iar în drumul cel judeţean care duce la Baia de Aramӑ … unde tot Waze ne şopteşte cӑ existӑ o pӑstrӑvӑrie. Nu încercӑm sӑ-l contrazicem, dar nici nu suntem de acord cu el: locul în care ne duce e o prӑvӑlie închisӑ. Sigur cӑ nu folosim toporaşul din portbagaj ca sӑ deschidem, ci cӑutӑm un alt loc, unde chiar existӑ pӑstrӑvi, chiar fripţi.

Şi îl gӑsim, într-o localitate care seamanӑ a Teleorman: Brebina.

Nu fac reclamӑ restaurantului şi nici nu l-aş fi pomenit dacӑ nu avea şi un farmec deosebit. Bine, douӑ. Întâi un camion DAC din ultimele generaţii fabricate la Braşov, pe vremea când se gândeau ei cӑ maşinile de mic tonaj ar fi mai cӑutate pe piaţӑ decât cele mari.

Apoi, o formӑ de viaţӑ care a apӑrut pe terasa localului înaintea chelneriţei de serviciu: o pisicӑ, demnӑ reprezentantӑ a specie sale, care, în loc de pӑstrӑv, ne-a adus în gurӑ un şoarece, pe care l-a folosit pe post de jucӑrie chiar şi dupӑ ce am încercat sӑ o mituim cu scheletele de peşte rӑmase pe farfurie. A rezistat şi la tentativele de şut din partea ospӑtӑriţei, ba chiar şi la înjurӑturile ei.

N-aş spune cӑ un şoarece pe cale de a fi sfârtecat de o pisicӑ îţi face ziua mai bunӑ, în schimb peştele a fost gustos. Iar locul, fӑcând abstracţie de şantierele din jur (şi de mâţӑ), are farmecul lui.

Ultimul obiectiv al zilei ar fi trebuit sӑ fie lacul de acumulare de la Tismana. E uşor de gӑsit, în aprpierea şoselei care ne-a adus dinspre Baia de Aramӑ, dar, deşi ne-am învârtit cu Racheta în jurul lui, nu am gӑsit nimic interesant de fotografiat. Aşa cӑ l-am şters de pe listӑ şi ne-am îndreptat cӑtre Plaiul Castanilor, cu gândul sӑ vedem un meci important de la Cupa Mondialӑ de rugby.

Cum s-ar zice, socoteala din târg nu se potriveşte întotdeauna cu cea de acasӑ. Vremea frumoasӑ şi aspectul incintei Pensiunii ne-au fӑcut sӑ uitӑm de rugby; am petrecut o dupӑ-amiazӑ cât se poate de plӑcutӑ pe ferma agroturisticӑ, în aerul Topeştiului, de fapt una dintre ultimele zile cu vreme fainӑ din toamna anului 2019. De fapt, chiar ultima zi de vacanţӑ gorjeanӑ a anului. A doua zi urma sӑ decolӑm spre casӑ.

VA URMA