88. DE LA GORJ, COANE! (7) de Mihai-Athanasie Petrescu

DE LA GORJ, COANE! (7)

Acum vreo trei ani, bazându-se pe documente, ziarul “Adevӑrul” a publicat un articol care, în zilele noastre, poate pӑrea relatarea unui fapt imposibil: în şedinţa sa din 7 martie 1951, Secţiunea pentru Ştiinţa Limbii, Literaturii şi Artei a Academiei Române, prezidatӑ de tov. Academician Mihail Sadoveanu, a refuzat oferta lui Constantin Brâncuşi de a dona statului (comunist) român atelierul sӑu de sculturӑ de la Paris, cu toate operele care se aflau acolo în acel moment. Ei bine, în urma unui raport elaborate de tov. Academician Ion Jalea, tov. academician George Cӑlinescu a tras concluzia cӑ „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“. Sӑ reţinem cӑ Jalea folosea ca bazӑ ideologicӑ (nu esteticӑ, desigur) lucrarea unuia, tovarӑşul sovietic Sabolev, “Teoria leninistӑ a reflectӑrii în artӑ”.

Ar fi putea fi considerat incredibil în zilele noastre un asemenea refuz, dacӑ ceva destul de asemӑnӑtor nu ar fi avut loc nu demult: o lucrare a lui Brâncuşi, scoasӑ la vânzare de actualul deţinӑtor, nu poate fi cumpӑratӑ de statul (postcomunist) român pentru cӑ nu gӑsim bani …

Din fericire, la el acasӑ, la Târgu Jiu, tentativele de a-l face uitat pe Contantin Brâncuşi nu au reuşit. Complexul de opere amplasate (sau chiar realizate) în Parcul central din oraş (Parcul “Constantin Brâncuşi, de pe bulevardul Constantin Brâncuşi, gard în gard cu hotelul “Constantin Brâncuşi”) şi în alt parc (al Coloanei) dӑinuie încӑ. Iar cei din afara oraşului (şi judeţului, hai sӑ largim aria) vin şi cautӑ cu grijӑ parcurile şi conţinutul lor artistic.

Aşa am cӑutat şi noi, iar munca ne-a fost uşoarӑ, cӑ doar de-aia ne-a dat statul navigator. Mai greu a fost sӑ-i gӑsim Rachetei un loc de repaus, dar, aşa cum fac mereu când nu ştiu ce sӑ fac, am fӑcut la dreapta pe o strӑduţӑ vizavi de parc, pentru cӑ, de obicei, pe strӑduţe se poate parca şi am nimerit exact în parcarea partidului … ӑsta … a prefecturii.

Prima luare de contact cu Constantin Brâncuşi – bulevardul – e un troleu aproape unic în România de azi: un ROCAR 112 E. Troleibuzul care acum 20 de ani circula prin toate oraşele unde circulau troleibuze, azi a devenit quasi exponat de muzeu la Târgu Jiu. Meritӑ fotografiat pânӑ nu dispare de tot!

Apoi, cum ziceam, hotelul de la care şi-a luat numele bulevardul, sau invers. E sâmbӑtӑ, cred cӑ urmeazӑ la ordinea de zi o noapte de petrecere.

Da, în sfârşit, parcul Constantin Brâncuşi. L-am mai vizitat cu ani în urmӑ (sau, vorba unui reporter de televiziune, “acum câţiva ani în urmӑ”), ştim ce urmeazӑ sӑ vedem acolo, dar întâi ne oprim sӑ ne ridicӑm privirea spre cer, urmând silueta unui turn. Ştim cine şi când l-a construit, dar tot nu am putut afla de ce, chiar dacӑ l-am întrebat şi pe guglştietot.

Printre copaci începe sӑ se prevadӑ silueta cunoscutӑ în toatӑ lumea a Porţii Sӑrutului.

Nu ştiu câti or fi luat-o de bunӑ şi s-or fi sӑrutat sub bolta ei din 1938 şi pânӑ azi, fapt e cӑ în momentul actual, îndrӑgostiţii sӑ facӑ bine sӑ îşi declare sentimentele în altӑ parte, pentru cӑ pe alee patruleazӑ o femeie poliţist local, înarmatӑ pânӑ-n centurӑ cu spray (cred cӑ nu e un deodorant), hotӑrâtӑ sӑ împiedice erotismele.

Nu pot sӑ trec sub tӑcere o micӑ terasӑ din apropiere, unde, sub denumirea “papanaşi” ni se serveşte o supradozӑ de dulceaţӑ de afine. Meritӑ încercat.

Mai facem câţiva paşi pe aleile parcului, remarcӑm un foişor şi  douӑ fântâni, ceea ce ne sugerezӑ cӑ ar fi timpul sӑ ne îndreptӑm spre apӑ. În apropiere curge Jiul …

Aleea pe care mergem este cea care uneşte Poarta mai sus menţionatӑ de Masa Tӑcerii. Cӑ tot e pe-acolo, o salut politicos pe doamna poliţistӑ şi o felicit pentru fermitatea cu care apӑrӑ patrimoniul. Femeia îmi rӑspunde politicos şi mӑ asigurӑ cӑ nimeni nu se atinge de sculpturile marelui Brâncuşi. Nici mӑcar preşedintele, dacӑ vine, nu se mai aşeazӑ pe scaunele de piatrӑ, pentru cӑ acum existӑ şi baza legalӑ.

Ne despӑrţim prieteni buni, chiar dacӑ nu facem schimb de numere de telefon.

Admirӑm şi Masa la care se menţine liniştea încӑ din 1938. Totuşi, cum se împacӑ asta cu libertatea cuvântului?

Jiul curge şi el în apropiere şi binenţeles cӑ are nevoie sӑ fie privit. Un râu, dar de soi!

Interesant, ce o fi ӑla din mijlocul gârlii? Un periscop?

Sӑtui de atâta linişte, cotim spre bulevardul Constantin Brâncuşi pe lângӑ Centrul Municipal “Constantin Brâncuşi”, unde dacӑ ar fi deschis, s-ar putea vizita Atelierele Brâncuşi.

Buturuga de fata nu e restaurantul, ala e mai incolo, pe langa rau. Asta e doar o cioata.

Pe un bulevard aglomerat, prezenţa unei pietre cioplite e o prezenţӑ plӑcutӑ, chiar dacӑ autorul nu e Brâncuşi. Dar probabil cӑ lucrarea a fost realizatӑ în vreo tabӑrӑ de sculpturӑ, care sigur se numea “Constantin Brâncuşi”.

Reuşim sӑ scoatem Racheta din parcarea prefecturii şi ne orientӑm spre urmӑtorul obiectiv brâncuşian,  Coloana. Ne strecurӑm prin trafic şi ne parcӑm în faţa unui TIR şi a unei şcoli.

Tot printre copaci întrezӑrim creaţia pe care Brâncuşi a lӑsat-o Fӑrӑ sfârşit şi aşa va rӑmâne. Am auzit cӑ prin anii 1980 ar fi îcercat unii sӑ o “termine” cu ajutorul unui buldozer şi a al unor cabluri de oţel (de fapt, am vӑzut pozele care au fost publicate în presӑ), dar mintea genialӑ a sculptorului din Hobiţa a fost mult mai tare decât cea a unor dorei de duzinӑ, mânaţi în luptӑ de un activist de partid. Comunist, pe vremea aceea.

E prima oara când vedem Coloana cu ochelarii proprii, dacӑ nu punem la socotealӑ o privire aruncatӑ odatӑ, demult, dintr-un tren. S-ar putea ca impresia pe care a produs-o asupra noastrӑ sӑ fi fost atât de puternicӑ nu numai din motive estetice, ci şi de momentul atingerii unui ideal, aşa cum a fost cazul şi cu Concordul de la Le Bourget sau alte obiective la care am tânjit îndelung.

 Facem pozele necesare, ajutaţi şi de un moş care pare cӑ a venit acolo pentru cӑ nu are ce face acasӑ. Se întinde la vorbӑ, aflӑm câte ceva despre fiul lui şi despre poliţista cu care tocmai discutasem prin parcul mare, un personaj, din câte se pare, destul de faimos prin oraş. Desigur, pentru intransigenţӑ.

Mai adӑstӑm câteva clipe ca sӑ fotografiem şi alţi vizitatori ai parcului Coloanei,

dupӑ care ieşim şi ne îndreptӑm spre Rachetӑ. De abia acum vedem cum se cheamӑ şcoala în faţa cӑreia parcasem.

O nouӑ incursiune prin aglomeraţia urbanӑ ne duce în centru.

Am ocazia de a fotografia încӑ un dinozaur pe cale de dispariţie, un ROCAR 112 UD. Ştiu cӑ nu intereseazӑ pe nimeni vechiturile care circulӑ sau nu pe la noi, totuşi, ne gândim cӑ, bune sau rele, maşinile astea erau fabricate în România şi asigurau, în mare mӑsurӑ, necesitӑţile de transport de persoane din ţara noastrӑ. Acum ne mulţumim sӑ importӑm pe şpӑgi şi comisioane autobuze mai mult sau mai puţin proaste, sau sӑ montӑm vehicule prin hale rurale, folosind piese importate tot din ţӑri strӑine.

De fapt, exemplul necesar a apӑrut pe bulevardul Ecaterina Teodoroiu imediat dupӑ bӑtrânul DAC: Diamond, “fabricat” la Ciorogârla.

Privirea pe care mi-o aruncӑ şoferul ROCAR-ului nu mӑ descurajeazӑ, doar n-o sӑ opreascӑ maşina în mijlocul drumului ca sӑ mӑ batӑ pe mine. De fapt, cred cӑ omul nu a înţeles de ce îi fotografiez maşina, la fel ca un coleg de-al lui de la Craiova, care, dupӑ un început furtunos de discuţie, a priceput cӑ nu fac poze la mişto cu autobuzul lui, astfel încât ne-am strâns apoi mâinile şi ne-am despӑrţit prieteni. În sfârşit, am înţeles cӑ acum, în 2020, şi DAC-ii de la Târgu Jiu sunt aproape transformaţi în materie primӑ pentru alte produse. Vorba lui mon adjutant-chef  Gerber, “c’est la fin d’un monde!” …

Am notat, în memoria camerei foto, prezenţa pe bulevard a unei serii de statui, busturi şi monumente dedicate cinstirii memoriei unor eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989.

Sӑ zicem cӑ am vӑzut Târgu Jiu, nu e timp pentru o explorare mai amӑnunţitӑ, dar sigur va mai apӑrea vreo ocazie. Deocamdatӑ, facem o vizitӑ într-un magazin pӑzit de o maşinӑ interesantӑ (ce sӑ fac, dacӑ era acolo trebuia sӑ o iau cu mine, nu?).

Nu avem nevoie de nimic, la Plaiul Castanilor e orice la îndemânӑ, dar tot gӑsesc o micӑ piesӑ de colecţie.

Ziua se apropie de noapte, iar pe parcursul celor câţiva kilometri pânӑ la Topeşti ne propunem sӑ îi facem bilanţul. Şi îl facem, dar adӑugӑm la patrimoniu încӑ un element. Pӑi nu? Cine ar trece nepӑsӑtor în 2019 pe lângӑ un VW Transporter T2, parcat în apropiere de ieşirea din municipiu? Da, ştiu, 99,99% dintre cei care circulӑ pe acolo.