Bucovinӑ, plai cu flori (9)
Oare câţi ani or fi trecut de atunci? Eram în anul IV A la
Meşotӑ, iar proful de geogra desena pe tablӑ, fӑrӑ şablon, conturul României,
iar apoi, începând dinspre nord-est, începea sӑ tragӑ cu creta nişte dâre mai
groase sau mai subţiri, mai lungi sau mai scurte, pe care el le denumea lanţuri
muntoase. Acum, Busu le zice masive. Deci, cum spuneam, primele
astfel de linii trasate de proful nostru erau Obcinele Bucovinene.
De la Meşotӑ am plecat în 1976. Sigur cӑ am mai mai revenit
pe-acolo, dar, dupӑ douӑ revederi, dl profesor Valentin Georgescu, directorul şi
proful nostru de geogra de atunci nu ne-a mai întâmpinat pentru sӑrbӑtoarea
promoţiei. A rӑmas amintirea lui, a liniilor de diferite dimensiuni şi a
gesturilor prin care ilustra cu palmele intinse poziţia vârfurilor de munţi. Sigur, şi a
portavocei cu care (“Copilaşi din clasele a noua, mӑ auziţi?”) ne convoca la
cartofi, dar aia e altӑ discuţie.
Ciudat, pentru cӑ Bucovina nu e chiar capӑtul lumii (deşi,
am ajuns şi acolo, nu demult), de abia în 2019, 44 de ani dupӑ dârele de pe
tablӑ, am ajuns la primele dintre ele (pe celelalte le-am traversat de aşa
multe ori, încât nu se mai pune).
Pornind de la Mӑnӑstirea Moldoviţa pe indicatorul “Pasul
Ciumârna”, Racheta Roşie s-a cutremurat, retrogradând vitezele; dieselul ei s-a
bucurat cӑ putea sӑ îşi demonstreze calitӑţile de cӑţӑrӑtor, avântându-se pe
cӑrӑri, abrupte dar bine asfaltate, de munte. E vorba de DN 17 A, care urcӑ
atât de brusc încât, pe neaşteptate, ne-am pomenit într-o zonӑ unde am fi vrut
sӑ putem opri, admira peisajul şi face poze.
Era imposibil. Linie continuӑ, şi distanţa dintre douӑ
viraje în ac de pӑr atât de micӑ încât nu am îndrӑznit sӑ pun la încercare
concentrarea şi abilitӑţile altor şoferi.
Aşa cӑ am urcat şi am tot urcat, viraj dupӑ viraj, pânӑ
când, surprinzӑtor, în dreapta Rachetei a apӑrut un loc degajat, numai bun de
folosit ca parcare. Am oprit, cicӑ pentru un minut, sӑ fotografiem peisajul,
dar cele câteva clipe s-au lungit la vreo orӑ.
Peisajul, este, cum mӑrturiseam mai sus, extraordinar. Nu am
o mare abilitate la cӑutat adjective, dar, pentru cӑ am în dotare atâtea camera
foto, cred cӑ nici nu e nevoie.
Aşadar, am executat o micӑ ascensiune, apropiindu-ne de
Palmӑ. Am rezolvat imediat, cu ajutorul inscripţiilor de pe ea şi misterul:
Palma este, de fapt, “Monumentul Drumarilor”.
Da, pӑi nu? Doar şi Drumarii au dreptul sӑ îşi aprecieze
singuri munca şi curajul de a lucra în asemenea condiţii (locul este pitoresc
pentru turişti, dar cred cӑ e cel puţin extrem de solicitant pentru
şantierişti).
Istorie: DN 17 A, în nomenclator denumit “Sadova – Rӑdӑuţi”,
a fost construit începând cu anii ’50 ai secolului trecut. Pentru cӑ nu cunosc
nume de oameni, denumirile sovromului şi întreprinderilor care au avut
atribuţiuni acolo nu mi se par relevante şi le-am uitat. În 1968, drumul a fost
terminat şi oferit şoferilor, dar şeful antreprizei a luat el aşa, de capul
lui, hotӑrârea de a amplasa într-un loc vizibil un monument care sӑ emfatizeze
munca lui şi a subordonaţilor sӑi. I-a trasat sarcinӑ (probabil de partid)
tovarӑşului inginer Radu Andrei, pe care l-a vӑzut mai tânӑr (dar, desigur, a
ghicit în el pe marele specialist care avea sӑ devinӑ) sӑ construiascӑ o
statuie. Iar tânӑrul a proiectat rapid un simbol al muncii, o palmӑ îndreptatӑ
spre cer.Studiatӑ mai atent, palma e înconjuratӑ de serpentinele unei şosele,
care se terminӑ cu un pod (neterminat). Monumentul a fost construit de aceeaşi
întreprindere care a fӑcut şi drumul şi s-a inaugurat în 1969. Dupӑ aia, ca
orice monument, a fost lӑsat sӑ se strice în bӑtaia vânturilor, pânӑ când, prin
2010, compania care administreazӑ drumul 17 A a facut rost de câţiva lei pentru
a-l repara şi vopsi.
Dupӑ cum se vede în poze, dupӑ reparaţii, palma a fӑcut
bӑtӑturi şi nu mai aratӑ chiar aşa de bine ca în 2013, la reinaugurare …
Facem necesarele poze, Palmei şi mediului înconjurӑtor,
mediu din care face parte şi o rudӑ mai bӑtrânӑ a Rachetei noastre.
Un moş care nu a avut norocul sӑ fie la fel de îndrӑgit şi îngrijit ca Racheta
Roşie …
Şi, fiindcӑ veni vorba de mediu, în cel gazos se simte
pregnant un îndemn: hai la masӑ, turistule!
Mai pe româneşte, acolo se aflӑ şi o micӑ terasӑ, cu mese “de
miting” şi grӑtare care, la ora asta, degajӑ gaze apetisante.
Fetele care
servesc la tejghea se mirӑ când le cer pentru mine douӑ frigӑrui (de unde sӑ
ştiu eu cât sunt de mari?!) şi se mirӑ şi mai tare când le las bacşiş. Nu mai
spun … dar de fapt asta fac, spun, muuult mai tare s-au mirat când le-am
întrebat dacӑ au capace de sticle de bere Suceava (pentru colecţia mea). Or fi
zis cӑ a oprit la ei ciudatul care mâncӑ mult, dӑ bacşiş şi nu bea bere, dar
vrea capace. A, nu aveau, deşi au rӑsturnat în faţa mea un cos de gunoi … (nu-i
nimic, am gӑsit unul, un capac cu sticlӑ cu tot, la Braşov).
A, şi cârnӑciorii şi frigӑruile au fost foarte bune, mai
ales cӑ le-am ronţӑit cu toţi ochii la peisajul montan, iar eu închipuindu-mi
palmele lui “Papa Georges” aşezate pe culmile din jur, pentru a le calcula
înӑlţimea.
No, şi … cam atât în legӑturӑ cu Palma pӑlmaşilor
constructori de drumuri. Sper sӑ se gӑseascӑ alifia cu care sӑ-i repare
actualele bube şi sӑ mai aibӑ şi alţii timp şi motiv sӑ opreascӑ acolo.
Iar pentru noi …
VA URMA
Minunate imagini! Vă invidiez!
RăspundețiȘtergere