56. WIENER WALTZ (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

WIENER WALTZ (2)

Prima zi vienezӑ de lucru (mai ales cӑ e duminicӑ) începe cu negocieri la recepţia hotelului. Întâi avem nevoie de frühstück, ceea ce se rezolvӑ uşor, hotelul are un frühstück lounge cât se poate de bun, chiar în stânga biroului recepţionerului şi ni se asigurӑ imediat accesul.

A doua negociere e ceva mai îndelungatӑ. Funcţionara care apare în spatele ghişeului e plinӑ de bunӑ voinţӑ, engleza pe care o vorbim, ea şi noi, e de folos, dar ceea ce îi cerem e destul de complex: vrem sӑ ştim exact ce traseu are autobuzul cu etaj hop on hop off, ce facilitӑţi mai oferӑ, în afarӑ de transport şi, mai ales, de unde se cumpӑrӑ necesarele bilete. Ca orice om normal, fata cautӑ în calculator şi aflӑ cӑ ea însӑşi ne poate vinde biletele, cӑ staţia cumunӑ a celor cinci linii de bus turistic (la Sevilla erau numai douӑ, aparţinând de companii diferite) e la Operahaus, unde cu siguranţӑ vom putea primi informaţii mai multe şi mai mai amânunţite. Un lucru, însӑ, e sigur: bonul de casӑ pe care ni-l înmâneazӑ recepţionera e un bilet valabil pe orice mijloc de transport din Viena, iar drumul cel mai sigur pânӑ la Operӑ e metroul, pe care îl luӑm de la colţ, colea alӑturi.

Înainte de a coborî în staţia de metrou facem câteva poze în intersecţia pe care am traversat-o asearӑ. Nu refuz nici autobuzul care îmi sare în faţӑ, dar nici obiectivul turistic de cea mai mare importanta, a carui denumire e scrisa pe el cat se poate de clar

Metroul. Acum avem biletul pentru autobuzul turistic, dar … iar nu avem cui sӑ-l arӑtӑm. Existӑ şi în staţia asta, cӑ şi la Prater, un validator, dar şi aici, ca şi acolo, lumea îl ocoleşte cu grijӑ, nu cumva sӑ-l uzeze. Ceea ce facem şi noi, mulţumim.

Staţia nu are nici un farmec, nu e personalizatӑ sau decoratӑ, ca la Napoli, de exemplu. E doar funcţionalӑ.

Nici trenul de metrou nu e vreo operӑ de artӑ. E doar un tren de metrou, în care robotul vorbeşte nemţeşte şi englezeşte, conştient cӑ eu am chiulit de la orele de germanӑ. A, da: binenţeles cӑ şi la Viena lumea e în rândul lumii: ca şi la Bucureşti, pasagerii sunt tot cu ochii în telefoane … Singura deosebire e cӑ aici, daca ai chef, poţi citi gratis o revistӑ. Sigur, dacӑ poţi …

Staţia de metrou care deserveşte Opera se cheamӑ Karlplatz. Fiind platzul ӑsta atât de mare, şi beciul e foarte întins, semӑnând, oarecum, cu staţia de metrou de la Universitatea din Bucureşti. Era sӑ zic pӑstrând proporţiile, dar nici cea din Bucureşti nu e chiar micӑ. Asemӑnarea se prelungeşte şi la prezenţa a tot felul de magazine scumpe, unde cel mai ieftin magneţel nu coboarӑ sub 5 euroi. (Am sperat cӑ vom gӑsi prin oraş alte posibilitӑti – am gӑsit, dar la fel de scumpe, aşa cӑ pe frigiderul nostru Viena e, încӑ,o patӑ albӑ).

Opera din Viena se poate vedea de aproape urcând scara cu inscripţia “Operring”. E un obiectiv pe care ni l-am fixat demult, mai ales dupӑ ce am vizitat Teatro Massimo de la Palermo. Studiem problema şi observӑm cӑ are program de vizite ghidate, aşa cum speram, la ore fixe.

Încӑ nu e ora primei intrӑri, deci o lӑsӑm pe mai târziu şi cӑutӑm staţia autobuzului. Ne gӑseşte ea pe noi, sau, mai pe nemţeşte, probabil antrenatӑ sӑ recunoascӑ turiştii, ne abordeazӑ o tânӑrӑ vorbitoare de limba englezӑ şi ne întreabӑ dacӑ nu vrem sӑ vizitӑm Viena. Cam voiam, doar de aia eram acolo.

Nu a pӑrut prea bucuroasӑ când i-am spus cӑ noi deja avem biletele pentru firma pe care o reprezenta, dar noi am devenit brusc interesaţi de ceea ce povestea ea: şi anume cӑ foaia A4 printatӑ la hotel nu era un bilet, ci doar un voucher, iar ea ni-l putea transforma în ceea ce se cerea la urcarea în maşinӑ. Îmi formulam deja un discurs de recunştinţӑ pentru recepţionera de la Lassalle, dar l-am uitat imediat, aflând cӑ nu avem nimic în plus de plӑtit. Mӑcar atât. Sigur ca mai am o curiozitate: ca deţinӑtori ai biletului de city sightseeing beneficiem şi de reduceri de preţ la obiectivele din oraş? Da, of course! Da? În cazul ӑsta Danke schon, aşteptӑm maşina.

O prindem chiar pe prima a zilei, cea care pleacӑ la 1000 hrs în direcţia Schönbrunn Schloss.

Autobuzul touristic e un double-decker, ca orice autobuz turistic.

Binenţeles cӑ mergem la etaj, ca sӑ facem poze mai bune. Aici avem şi o surprizӑ: e prima oarӑ când avem parte de audioghid în limba românӑ, semn cӑ turiştii români sunt o prezenţӑ obişnuitӑ în capitala Austriei. Binenţeles cӑ optӑm pentru asta, deşi mai erau şi variantele la îndemânӑ în francezӑ, englezӑ, italianӑ, japonezӑ …

Pânӑ la pornirea maşinii, ascultӑm Strauss. Nici nu ne aşteptam la altceva. Dar odatӑ cu apariţia vocii vorbitoare de limba românӑ, Strauss e înlocuit cu Mozart şi ascultӑm “bunӑ ziua, stimaţi turişti” cu fond musical Simfonia a 40-a, KV 550, în timp ce circulӑm pe Ring, înspre Primӑrie.

Nu pot refuza sӑ fotografiez câteva tramvaie care tocmai trec pe-acolo – pai da, cӑ vienejii ӑştia sunt mai fraieri decât miciivieneji, care au hotӑrât cӑ tramvaiul e demodat şi l-au desfiinţat.

Fotografiem de la înӑlţimea noastrӑ tot ce se poate fotografia, palate, tramvaie, autobuze (ia te uitӑ, la aeroport se merge şi cu autobuzul) inclusiv o sucursalӑ a BCR … (a, nu e becere? Atunci e mӑ-sa), ...

... în timp ce etajatul îşi face datoria şi ajunge la adresa Schönbrunner Schloßstraße 47, unde ne-am propus sӑ hop off.

Cu adresa asta e o poveste. La prima noastrӑ expediţie vienezӑ, în 2007, ne-am propus sӑ vizitӑm oraşul profitând de tânӑra, pe atunci, Rachetӑ Roşie. Pentru cӑ Racheta nu cunoştea oraşul, speram sӑ obţinem ajutorul necesar de la Marcel, i.e. navigatorul nostru GPS. Dar şi Marcel era tânӑr şi neexperimentat. A pornit (şi noi dupӑ el) spre Schönbrunn, dar s-a pierdut pe drum (lipsӑ semnal … ) şi noi odatӑ cu el. Aşa se face cӑ a fost nevoie de o a doua venire, care, se vede treaba, e mult mai fructoasӑ (din punct de vedere schönbrunnistic) decât prima.

So, Schömbrunn Schloss, Palatul Schömbrunn!

Unul dintre cele mai cunoscute palate ale Europei, cu mai multe feţe în 500 de ani, de când a fost construit, distrus de turci, reconstruit, completat, mobilat, remobilat, amenajat, decorat, înconjurat cu grӑdini, grӑdini care, la rândul lor sunt amenajate şi reamenajate dupӑ gustul aproape fiecӑrui monarh important din istoria Austriei.

Iniţiativa pare sӑ-I aparţinӑ împӑratului Maximilian II, care nu voia decât un teren de vânӑtoare. Dupӑ el au mai venit un million de monarhi cu idei, sau turci cu antiidei, palatul a apӑrut în stil baroc, a fost distrus în stil otoman şi reconstruit în stil rococo. A fost reşedinţa imperialӑ, preferatӑ de împӑratul Franz Josef şi, în conformitate cu audioghidul, folositӑ de acesta în aproape tot timpul sӑu, ocupat oficial sau liber.

Istoria palatului este disponibilӑ pe toate canalele, nu e treaba mea sӑ o copiez aici. Eu doar povestesc ce am vӑzut acolo şi cum.

Întâi, accesul în obiectiv. În stânga porţii formate din cele douӑ coloane e un pavilion cu tӑbliţe indicatoare suficient de clare pentru a înţelege unde se cumpӑrӑ bilete. Ghişeul e deservit de funcţionare poliglote, relativ amabile, dar nu destul. De fapt, vӑzând biletele de hop on hop off nu au debordat de entuziasm, nefӑcându-ne decât o reducere modicӑ, de 2 euro de la 47, pentru 45 de euroi oferindu-ne acces în orice loc al curţilor şi grӑdinilor, într-un numӑr de camere împӑrӑteşti şi în Gloriette. Dar cu acces la ora 1200, deşi e numai 11 fӑrӑ ceva, iar ora nu se poate negocia.

Binenţeles cӑ am obţinut un bilet frumos colorat, cu imaginea palatului, dar … l-am pus bine, nu ştiu unde, iar colecţia mea e vӑduvitӑ de o piesӑ importantӑ. Dar o sӑ-l gӑsesc … vreodatӑ.

Mai avem o orӑ de aşteptat prin curte, nu e timp destul sӑ pornim prin întinsele grӑdini. Vedem fântâni, de fapt numele palatului asta este: fântânӑ frumoasӑ. Chiar sunt faine.

Vedem un minicar, care aici se cheamӑ trenuleţ. Nu ştim pe unde (mini)carӑ cӑlӑtori, dar are concurenţӑ serioasӑ: trӑsuri şi trӑsuri omnibus, care se plimbӑ prin curte şi ies în grӑdini.

Pӑi … observ ca mai am timp, ies şi eu în grӑdinӑ pentru câteva minute, sӑ vӑd. A, foişoare, normal, ce sӑ vӑd într-o grӑdinӑ. Şi flori, ce sӑ vӑd într-o grӑdinӑ.

Şi mai vӑd cӑ o tânӑrӑ familie executӑ o şedinţӑ foto … chiar se încadreazӑ bine în peisaj. Le urez “casӑ de piatrӑ”, iar rӑspunsul lor mӑ lasӑ cu gura cӑscatӑ: “Mulţumim!” Erau români. Probabil unii cu ceva bani, dacӑ şi-au fӑcut nunta acolo. Sӑ le fie de bine!

Ceasul merge bine înainte, aşa cӑ ne îndreptӑm spre locul indicat pe hartӑ ca punct de întâlnire cu ghidul. Sunt sigur cӑ vom avea ce vedea!