55. WIENER WALTZ (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

WIENER WALTZ (1)

De la aterizarea dinspre Andalucia au trecut deja câteva luni, timp destul pentru a cӑuta o nouӑ destinaţie.

Ideea s-a ivit cât se poate de simplu: hai sӑ sӑrbӑtorim ziua de naştere a uneia dintre noi în amonte pe Dunӑre, cu ajutorul unei agenţii de turism care lucreazӑ dupӑ gustul nostru: ne asigurӑ transportul aerian la destinaţie şi cazarea, dar odatӑ ajunşi acolo ne lasӑ sӑ ne descurcӑm de voie. Apoi ne aduce înapoi.

Data plecӑrii: sâmbӑtӑ, 13 iulie 2019. O datӑ interesantӑ, iar ghinionul … cam existӑ: pe MK se face miting, iar noi, deşi poate ne-am fi dorit sӑ participӑm, preferӑm sӑ zburӑm spre alte zӑri. Vom urca la bordul unui Airbus A-320 al LaudaMotion (recunosc cӑ pânӑ acum nu am bӑgat în seamӑ, ca sӑ nu zic cӑ nu am auzit de ea, mica linie a lui Nicky Lauda, bӑtrânul fost pilot de Formel 1, care tocmai plecase într-o altӑ lume), care, el, va urca spre nori de la Otopeni.

Zborul e destul de târziu, putem, de data asta, sӑ nu luӑm trenul de 0735 cӑtre Bucureşti, ca sӑ ne petrecem, apoi, ziua în terminalul “Plecӑri internaţionale”. E un alt tren pe la 13, destul de bun dacӑ nu întârzie mai mult de o orӑ. Iar dacӑ da … ce sӑ facem, gӑsim o soluţie.

În jurul orei 11, trenul nostru prezumtiv are deva vreo 20 de minute de întârziere, iar eu deja îmi îndrept gândurile spre soluţia de rezervӑ. La 12, rezerva devine opţiunea obligatorie, pentru cӑ trenul cefereului a depӑşit ora pe care noi, în mӑrinimia noastrӑ, i-o acceptam. Aşa cӑ Racheta roşie a nechezat vesel şi a pornit în vitezӑ normalӑ spre Otopeni, şi totul era OK. Sau ar fi putut sӑ fie dacӑ, pe la jumӑtatea traseului, nu ne-am fi adus aminte cӑ nu am plӑtit taxa de drum …

Şi pentru asta am gӑsit o soluţie, chiar daca plata online nu voia sӑ funcţioneze, (felicitarea de la poliţia rutierӑ a venit totuşi, douӑ luni mai târziu, dar pentru altӑ ieşire în traffic) şi, pentru cӑ avem prieteni, Racheta şi-a gӑsit, sub geamul Cӑtӑlinei, adӑpost pentru cele câteva zile în care aveam sӑ-i lipsim. Mulţumesc frumos, Cati, promit cӑ mai fac.

Pentru cӑ nu am ajuns prea devreme, nici şederea noastrӑ prin aeroport nu a fost îndelungatӑ, dar am avut timp sӑ fac niţel spotting prin ferestrele terminalului.

Am mai avut timp şi pentru o bucurie, primitӑ prin transmisiile live pe telefon: noi aşteptam avionul (care, între noi fie vorba, a întârziat, dupӑ cum e şi normal), iar Simona Halep o bӑtea în timpul ӑsta pe Serena Williams în finala de la Wimbledon, spre marea satisfacţie a celor de la postul de radio Digi, care se transmiteau live … video.

Iaca şi Airbusul alb/roşu. Am ajuns la el cu autobuzul, aşa cӑ am avut şi un unghi favorabil (oarecum) pentru o vedere asupra aeronavei .

Frumos Airbus, ce pӑcat cӑ avem locuri plasate aiurea prin avion, amândouӑ pe scaunul din mijloc, adicӑ fӑrӑ acces la hublou. Dar, suprizӑ (plӑcutӑ): tânӑrul care deţinea locul la geam pe rândul meu pare a fi unul cu fricӑ de zbor. Cu greu îşi ridicӑ privirea din pӑmânt (mӑ rog, podea de avion) cӑ sӑ îmi facӑ loc sӑ trec dinspre culoar, unde se postase el şi, vӑzându-mӑ cum întind gâtul ca o lebӑdӑ înspre fereastrӑ, mӑ îndeamnӑ sӑ mӑ mut pe locul “F”. Nu a fost nevoie sӑ insiste! Ca dovadӑ, iaca nişte poze cu alte avioane aflate atunci în aşteptare pe platforma de la LROP.

Îmbarcarea fiind terminatӑ şi uşile închise, comandantul, unul cu nume nemţesc şi cu exprimare, în staţie, aşişderea, adicӑ greu de reprodus, anunţӑ, bucuros: “Cabin crew, take off!”

Înainte de a executa ordinul însoţitotarei celei blonde sӑ comut telefonul pe modul “avion”, izbutesc sӑ fac o capturӑ de ecran; OE-LOM apare deja pe radar, cu o tentativӑ de traiectorie; sigur, sper sӑ nu o ia direct prin terminal, doar existӑ pistӑ de decolare!

Da, într-adevӑr, ne îndreptӑm spre pista 08R; dupӑ cum se vede, ifonul filmeazӑ frumos, pӑstrând în memorie imagini unice.

Hmmm … în avion parcӑ şi limba germanӑ sunӑ mişto!

Ne îndreptӑm spre nord, norii se înmulţesc, pentru a deveni, la un moment dat, un plafon compact, dar sub noi.

Dacӑ nu ar fi atât de monoton, peisajul ar fi chiar frumos. Fac o pozӑ- douӑ, dar apoi decid cӑ nu mai meritӑ sӑ stau cu obiectivul lipit de hublou (mai ales cӑ începe sӑ se abureascӑ) şi … rӑu fac, pentru cӑ dintre nori apare un avion Easyjet, care trece pe sub noi, probabil respectând distanţa aia legalӑ. Ce sӑ fac, ratez o imagine unicӑ, exact ca atunci când am survolat La tour Eiffel …

Zborul e lin, nimic de vӑzut afarӑ … catalogul liniei nu are nimic apetisant … sau ba da, dar îmi promit sӑ îl cumpӑr la întoarcere:

Scufundat într-un joc pe telefon, nu dau nici o atenţie turbulenţelor cauzate de spargerea plafonului. Aud vocea comandantului, care … nu ştiu ce şprehӑneşte,le  mai zic ceva de cucurigu mӑ-sii norilor şi turbulenţelor, parcӑ şi mai puternice, dar în jurul meu lumea aplaudӑ. Nu erau turbulenţe, ci touch down.

Vienna Airport! Pista şi toate bretelele sunt umede, semn cӑ plouӑ, sau a plouat deja, ca sӑ scape de grijӑ. Avionul nostru face le tour du proprietaire, ca sӑ observӑm şi cam ce concurenţӑ are pe tarmak, şi anume chiar şi un uriaş 777 de la Emirates.

Binenţeles cӑ mergem la terminal cu autobuzul, nu cu o maşinӑ de formula 1, cum ar fi sugerat numele companiei.

Dacӑ trecem de security urmeazӑ ieşirea în oraş. Datoritӑ tot prietenilor, ştim, în teorie, cӑ de la aeroport luӑm un tren pânӑ în centru, de unde luӑm metroul.

O ascultӑm pe Nuţica şi alegem dintre cele douӑ trenuri aflate în aşteptare pe “Cityjet”, care, în schimbul a 4,60 euro plӑtiţi la casӑ, ne duce pânӑ la Wien Praterstern, iar acolo luӑm metroul.

Ştim, trebuie sӑ luӑm U1, în direcţia Leopoldlau, mergem douӑ staţii şi coborâm la Donauinsel. Simplu. Staţia de metrou e chiar sub gara lui Cityjet, automat de bilete gӑsim la întrare, e destul de uşor de folosit şi ne împroprietӑrim cu douӑ bilete a 2,40 €. Scump, meine herren, dar ce sӑ facem. Totuşi, dacӑ e vorba sӑ dӑm atâţia bani la fiecare excursie cu metroul …

Bilete avem, vorba e ce facem cu ele? La intrarea spre peron se vede un turnichet, cu o fantӑ care pare fabricatӑ şi plasatӑ acolo pentru a înghiţi bilete. Dar, ciudat, toatӑ lumea ocoleşte larg turnichetul, absolut nimeni nu valideazӑ biletul. Ne oprim sӑ observӑm cu atenţie şi ajungem la concluzia cӑ turnichetul ӑla are el ceva, de-l evitӑ lumea. Îl evitӑm şi noi, iar bietul bilet a rӑmas nevalidat şi pânӑ în ziua de azi …

Donauinsel, exact cum ne spusese Nuţica. Pӑrӑsim vagonul de U1 şi ieşim … exact unde nu mi-aş fi dorit vreodatӑ: pe un pod peste Donau!

Google maps completeazӑ informaţia, aşa cӑ unul dintre noi se lipeşte de perete, cealaltӑ, mai curajoasӑ, se apropie de balustradӑ şi în formaţia asta ne îndreptӑm spre ţӑrm, pe care îl atingem zece  minute şi câteva poze mai târziu. Nu m-am simţit confortabil, dar am obţinut câteva imagini frumoase cu podul Reichbrücke, Schwarz Donau şi o biserica din apropiere, cea închinatӑ Sfântului Francisc de Assisi, frumos luminatӑ, ştiind cӑ vine fotograful eu.

Ajunşi la mal, mai avem puţin pânӑ la noua noastrӑ casӑ.

Maps îmi indicӑ sӑ fac un looping, dar ne trimite într-o intersecţie întunecatӑ şi nu ne place. Noroc cӑ e acolo o pizzeria, iar herr-ul din interior e foarte amabil, vine la exterior şi ne aratӑ o altӑ direcţie, prin lumina becurilor de pe stâlpi. Dacӑ ar fi asistat vreun profesor de limbi strӑine la dialogul nostru sigur ar fi avut multe de obiectat în legӑturӑ cu acurateţea oricӑreia dintre cele trei limbi în care am comunicat (germanӑ, initial, un fel de englezӑ, poluatӑ cu alt fel de italianӑ în continuare, italianӑ la final, pentru saluturi şi mulţumiri).

O luӑm, aşadar, pe Engerthstrasse, o arterӑ care în lumina nopţii pare frumoasӑ, mӑrginitӑ de pomi care se scuturӑ de zor de ploaia care îi asaltase, probabil, mai devreme. Maps al meu nu mai zice nimic util, hotelul pe care îl cӑutӑm noi e acolo, dar nu-l putem vedea. Vӑd, în schimb, un fel de cârciumioarӑ populatӑ de numeroşi bӑutori de bere la halbӑ, îl abordez pe unul dintre ei “Bitte, Hotel Lassalle?”, iar omul iese în strasse cu mine şi îmi aratӑ firma hotelului … exact peste drum. Danke, bitte, şi “Good evening, Sir, we have a reservation”

Prima zi a expediţiei s-a încheiat. Suntem datori sӑ ne odihnim, avem planuri mari pentru a doua zi. Mari cât capitala Austriei!