EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

EN EL PAÍS DEL FLAMENCO (4)

De când îmi tot povestesc eu aventurile de cӑlӑtor pasionat, cred cӑ e prima oarӑ cӑ pot – sau trebuie – sӑ încep cu sintagma: “Jur sӑ spun adevӑrul, tot adevӑrul şi nimic altceva decât adevӑrul!”. Şi asta nu pentru cӑ m-ar fi lovit, Doamne fereşte!, vreo crizӑ de conştiinţӑ, ci dintr-un motiv cât se poate de simplu: voi povesti despre muzeul dedicat celui mai sigur “ser al adevӑrului”[1]: Museo del vino” de Malaga.

Deci … rӑmӑsesem undeva pe strӑduţele cele sinuoase ale Málagӑi. Înarmaţi cu o hartӑ furgӑsitӑ (cu acordul recepţionerei) de la hotel şi cu telefonul setat pe googlemaps, am şerpuit de pe o calle pe alta şi, minune, iata cӑ am nimerit exact unde trebuia: Plaza de los Viñeros, unde, la numӑrul uno, se gӑseşte muzeul deja pomenit. Adevӑrul (tot el) e cӑ am vizitat pânӑ acum tot felul de muzee, dar unul atât de adevӑrat … hîc! … chiar cӑ nu am mai vӑzut.

Clӑdirea poate pӑrea banalӑ, dar nu e altceva decât un palat, anume Palacio de Biedmas, construit prin siglo 18, reabilitat de Junta de Andalucia, în colaborare cu tot felul de asociaţii, fundaţii şi alte –aţii ale viticultorulor şi beţivilor, pentru a fi amenajat ca museo şi deschis la 3 iulie 2008 (bine cӑ nu am ajuns acolo înainte de data asta, nu am fi avut ce vizita).

De ce un Muzeu al vinului? Doar existӑ atâtea cârcimi, tavernas şi bodegas, unde vinul curge în pocale şi gâtlejuri fӑrӑ prea multӑ ceremonie.

Parcӑ în primele rânduri despre expediţia andaluzӑ am spus cӑ, în copilӑria mea, asociam denumirea “Málaga” cu conceptul de vin, ba chiar şi cu gustul dulce al unei pileli consumate atunci. De fapt, nu greseam prea tare. Costa del Sol, în speţӑ Málaga, este un ţinut extrem de propice culturii viţei de vie. Aveam sӑ vӑd, câteva ore mai târziu, delurile şi munţii nu prea înalţi din împrejurimi, numai buni pentru a fi terasaţi şi acoperiţi cu viţӑ de vie. Pӑi cine zice “Doamne, ia-mi!”? Malaguenii au profitat de ce le-a oferit Dumnezeu şi, de secole, se autoîntreţin valorificând produsul boabelor de diferite culori şi soiuri. Pӑi, dacӑ vinul îi ajutӑ sӑ trӑiascӑ, de ce nu i-ar inchina consiliul lor regional un mic (da, nu e prea mare, doar trei nivele, douӑ vizitabile, unul rezervat … nu ştiu pentru ce) museo?

Tânӑrul care se constituie în commité d’accueil şi gardӑ de onoare dupӑ un salut poliglot, ne întreabӑ de unde suntem şi, auzind “Romania” se decide imediat sӑ vorbeascӑ englezeşte. Eu o iau ca o recunoaştere a valorii muncii mele în şcoalӑ şi ne înţelegem perfect; ne împӑrtӑşeşte ceva din cunoştinţele lui profesionale: preţul biletului de intrare (2 x 5 euro)(ce bilet banal, dezamagitor pentru un colectionar de bilete!)

(ca sӑ evitӑm aglomeraţia de la intrare, ar fi fost bine sӑ rezervӑm biletele online, dar nu ne-am gândit – şi, ghinion! eram singurii vizitatori în acel moment), drepturile vizitatorilor (adicӑ acela de a vizita toate sӑlile şi colecţiile, dupӑ care, al doilea drept va fi de a degusta douӑ sortimente de vin, la alegere (a lui, nu a noastrӑ). La întrebarea mea politicoasӑ, aflu cӑ am şi un al treilea drept, adicӑ sӑ fac oricâte poze vreau, cu orice exponat – dar aici e şi un stâng … pardon, o condiţie, aceea de a nu utiliza flashul.

Primesc un ghid printat şi laminat,

în limba englezӑ, dupӑ care pornim, voioşi, la atac.

Museo conţine colecţii de obiecte diferite cu diferite roluri în producerea şi valorificarea vinului de Málaga. Prospectul spune despre 400 de obiecte, dar, sincer sӑ fiu, cred cӑ oamenii ӑia se pricep la matematicӑ şi contabilitate la fel de bine ca mine, pentru cӑ mie mi se pare cӑ am vӑzut mult mai multe exponate – şi asta înainte de multaşteptata degustare dinaintea ieşirii.

Ce fel de obiecte?

Pӑi … o colecţie amplӑ de etichete de la sticlele de vin, vitrinele fiind împӑnate cu sticle de toate formele şi culorile, purtând astfel de etichete. (Şi sӑ zici cӑ unii îmi explicau, acum vreo 40 de ani, nu cu terminologie medicalӑ, dar, totuşi … ce pӑrere au despre colecţia mea de etichete).

O altӑ secţiune a museo conţine câteva opere de artӑ plasticӑ, al cӑror subiect este legat de cultivarea viţei de vie, de producerea, valorificarea şi bӑutul vinului. Nu am vӑzut, din pӑcate, nici o picturӑ realizatӑ sub influenţa vinului – sau, cel puţin, artistul, criticii şi colecţionarii nu o recunosc.

O suitӑ de panouri scriu şi descriu istoria vinului de Málaga. Cu suişuri şi coborâşuri, provocate de evenimente militare şi sociale, istoria asta începe cu fenicienii, continuӑ cu perioada de prohibiţie (impusӑ de stӑpânirea maurӑ) şi cu cea de reconstrucţie, de dupӑ ce au scӑpat de arabi, apoi o nouӑ belea, de datӑ asta fitopatologicӑ, cauzatӑ de epidemia quasitotalӑ de filoxerӑ, urmatӑ de încӑ o renaştere, bazatӑ pe importul de material genetic american, rezistent la filoxerӑ, dar calitativ inferior, ceea ce a impus o altӑ renaştere, de care Miciurin ar fi fost mândru, pentru cӑ malagacultorii au altoit cât au mai gӑsit din soiurile lor, sensibile la boli, pe rӑdӑcinile americӑneşti. Rezultatul este viticultura actualӑ, adicӑ plante cu rezistenţӑ (putem sӑ spunem indiferenţӑ, ca a americanilor?) la boli şi parfum marca Málaga.

La etaj, dupӑ ce se terminӑ panourile cu istoria secularӑ  a bӑutului vinului, vizitatorul învaţӑ cum se produce licoarea bachicӑ. Colecţia conţine utilaje pentru zdrobit şi presat, aparţinând diferitelor epoci istorice, vase pentru prelucrat şi pӑstrat,

ba chiar şi pentru bӑut, dar şi papuci din papurӑ sau tirbuşoane.

Ca atracţie olfactivӑ – cӑreia nu i se rezistӑ – într-un ungher erau expuse câteva borcӑnele cu arome de adӑugat în vin. Am încercat câteva, nu au avut nici un efect pe tabela de marcaj.

Înainte de a coborî la tânӑrul custode, mai citim o datӑ lista cu tipuri şi culori de vinuri. Nimic deosebit în asta: demisec, sec, demidulce, dulce – respectiv alb, roşu, rosé. Dar mai gӑsesc o indicaţie: vinurile de Málaga sunt clasificate şi dupӑ alte douӑ categorii, care, la rândul lor, le cuprind pe celelalte: vinuri tari şi dulci. Adicӑ, vinurile tari sunt astfel pentru cӑ li se adaugӑ alcool din struguri, în timp ce vinurile dulci nu au norocul ӑsta. În tot cazul, dacӑ e aşa, vinul poate fi dulce sec, dulce demisec, dulce demidulce sau dulce dulce? Nu greşesc, aşa scrie acolo – dar şi pe prospectul pe care l-am citit acasӑ.

Gazda noastrӑ, numai zâmbet, ne invitӑ la un pӑhӑrel, iar aşa ceva, dacӑ tot nu sunt cu maşina, nu se refuzӑ. Primul sortiment, un vin alb dulce şi sec, e foarte bun, dar de abia al doilea, cel roşu, dulce şi dulce, mӑ duce cu gândul la Proust. Da, cu siguranţӑ scriitorul francez nu a fost prost deloc, pentru cӑ prima înghiţiturӑ de vin roşu mӑ face sӑ regӑsesc timpul – nu pierdut, dar demult trecut – când gustam bӑutura-medicament …

Nu ştiu ce a crezut sau ce a înţeles bӑiatul ӑla, curador y camarero, din ce am spus eu atunci, sub influenţa … amintirilor. Treaba lui, dar eu chiar am fost mulţumit de rezultatele vizitei în instituţia pe care o reprezenta. De aceea nu am închis uşa pe dinafarӑ înainte de a-i lӑsa câţiva euro în schimbul unor amintiri: o vedere (magneţi nu avea), un tirbuşon şi, binenţeles, ceva ce sӑ desfacem acasӑ cu tirbuşonul de la ei.

Din nou pe caldarâmul cel spӑlat cu mopul, deschidem din nou sistemele de navigare, paper base şi Iphonebase. Mai sunt multe de vӑzut, iar o parte din timp a devenit trecut.

---

[1][1] Cine nu a auzit celebra zicalӑ a strӑmoşilor noştri (şi ail or): “In vino veritas”?