PREJMER, FASCHING, 2019 de Mihai-Athanasie Petrescu

Festivalul Clӑtitelor de la Prejmer e o serbare popularӑ care se organizeazӑ în fiecare an (mӑ rog, aproape) în localitatea Prejmer, nu departe de Braşov. Vorba lui Hillary, “pentru cӑ existӑ”, Festivalul Clӑtitelor, sau, mai pe limba lor, “Fasching” trebuie vӑzut, adicӑ, mai bine zis, trebuie sӑ participӑm la el.

Anul ӑsta, Festivalul prejmerean se suprapune cu mӑrţişorul, dar aşa şi trebuie, pentru cӑ menirea lui tradiţionalӑ este aceea de a alunga iarna şi cel mai sigur moment pentru asta nu poate fi altul decât prima zi de primӑvarӑ, ca nu cumva sӑ iasӑ învingӑtor, din lupta asta, tot crivӑţul.

Dacӑ zicala cu “ziua bunӑ” şi ora la care poate fi recunoscutӑ este corectӑ, dimineaţa duminicii de 3 martie este de bun augur. Soarele, cerul albastru şi o temperaturӑ fainӑ pentru Ţara Bârsei ne conving, dacӑ ar mai fi fost nevoie – dar nu era, pentru cӑ desfӑşurӑtorul era deja schiţat – sӑ punem înhӑmӑm caii la Sӑgeata argintie pentru un drum de vreo ... 15 kilometri de la Braşov.

Şi … Prejmer!

Sigur cӑ pentru mine nu e prima incursiune în zonӑ, dar pentru celelalte douӑ treimi ale echipajului cam este. Totuşi, Mazda e o maşinӑ bunӑ, se orienteazӑ uşor şi în teritoriu necunoscut şi îşi gӑseşte cu uşurinţӑ un loc unde sӑ ne aştepte, cuminte, vreme de câteva ceasuri.

Afişul manifestӑrii e la îndemânӑ în ifon (care are azi şi rolul principal în acumularea de amintiri, Canonul fiind, sӑracul omis din ecuaţie) şi ne spune cӑ la 1000 hrs ar trebui sӑ se dea prima loviturӑ de imagine. Am respectat întocmai spiritul indicaţiilor şi am fӑcut prima pozӑ acolo la ora 1030, adicӑ mai avem timp destul pentru a vizita locurile.

Prejmerul nu are întinderea Parisului, dar, la scarӑ, are exact acelaşi numӑr de obiective de vizitat. În afarӑ de casele locuitorilor, pictate şi ornamentate,

obiectivul Numӑrul unu: Cetatea ţӑrӑneascӑ; numӑrul doi, înclus în numӑrul unu, biserica catolicӑ.

În mod exceptional, datoritӑ sӑrbӑtorii, cetatea şi-a deschis, larg, porţile. În istorie nu a fӑcut-o niciodatӑ, iar în era contemporanӑ se deschide numai poarta cea micӑ, şi numai dupӑ ce cuceritorul plӑteşte un bilet de 8 lei.

De ce o cetate într-un sat, la câţiva kilometri de un oraş mare? Simplu, ca şi în cazul Feldioarei, Ţara Bârsei este o regiune geograficӑ foarte expusӑ, accesibilӑ prin trecӑtorile Carpaţilor şi dinspre sud şi dinspre est, adicӑ doritӑ de turci şi tӑtari. De aceea, locuitorii trebuia sӑ se punӑ la adӑpost în cazul nӑvӑlirilor.

Prima cetate, sau cum o fi fost ea clasificatӑ la momentul respectiv, a fost construia de cavalerii teutoni, în secolul 13 (1211). Forma construcţiei, în diferite momente ale istoriei, este redatӑ pe fondul unor scuturi afişate pe ziduri, la îndeochii vizitatorilor.

Tehnic vorbind, fortӑreaţa este constituitӑ din ziduri groase de 3-4 metri, înalte de peste 12 metri. Se pare cӑ eficienţa lor a fost doveditӑ în vreo 50 de cazuri când a fost atacatӑ cetatea, invadatorii nereuşind decât o singurӑ datӑ sӑ pӑtrundӑ în interior, dar prin trӑdare … Interesant e şi faptul (tot istoric, pânӑ la urmӑ) cӑ Cetatea a rezistat pânӑ şi asaltului dat de orânduirea socialista împotriva tradiţiilor şi culturii române, în surse scrie cӑ pânӑ şi tovarӑşul Nicolae Ceauşescu, secre … etc. a fӑcut totul pentru ca obiectivul sӑ beneficieze de fondurile necesare pentru întreţinere şi restaurare.

Mӑrturisesc (şi fӑrӑ torturӑ) cӑ m-a surprins numӑrul mare de uşi de pe toate palierele cetӑţii, fiecare dintre ele purtând şi un numӑr. Exact cum sunt “camerele” din unele instituţii. Am înţeles şi misterul ӑsta: numӑrul de camera este identic cu numӑrul de gospodӑrii din sat, numerotate la rândul lor, iar cifrele de pe uşi coincid cu cele de pe case. În felul ӑsta, în cazul alarmei, fiecare familie se refugia în cetate în propria “reşedinţӑ de rӑzboi”, şi aşa se asigura ordinea şi disciplina.

Am urcat şi noi pe paliere,

aruncând priviri iscoditoare prin deschizӑturile unor uşi.

Cei care organizeazӑ acum cetatea au gândit-o ca pe un muzeu istoric şi etnografic, iar în odӑi pot fi vӑzute obiecte cu destinaţie militarӑ, gospodӑreşti,

sau chiar o salӑ de clasӑ – pentru cӑ refugiaţii din vremurile vechi nu întrerupeau anul şcolar la prima ninsoare sau invazie. De acord, nu am vӑzut echipamentul electronic şi de calcul necesar în orice şcoalӑ – dar … à la guerre comme à la guerre.

În centrul cercului descris de zidurile cele groase se înscrie una dintre cele mai interesante biserici ale zonei. Normal, dacӑ tot e vorba sӑ avem în cetate tot ce ne trebuie pentru a suporta plictiseala unui asediu, de ce nu şi biserica?

Lӑcaşul de cult are ca datӑ a începerii construcţiei acelaşi 1211 ca şi cetatea (logic, doar nu fӑceau ca marii antreprenori care s-au prins cӑ au uitat macaraua în curtea interioarӑ a unui bloc pe care tot ei îl construiserӑ). Este o realizare în stil gotic (tot logic, doar era ridicatӑ de cӑtre teutoni) şi, din câte se spune, este cea mai bine pӑstratӑ (restauratӑ tot de comuniştii tovarӑşului, în anii1970) bisericӑ fortificatӑ din estul Europei. Probabil cӑ de aceea este clasificatӑ, împreunӑ cu cetatea înconjurӑtoare, cu trei stele Michelin (Biserica Neagrӑ are doar douӑ, iar restul tӑrii nici una, s-a epuizat universul).

Dupӑ ce am vizitat câteva dintre cele mai mari biserici catolice din Europa – Basilica San Pietro, Notre Dame de Paris, Duomo di Napoli sau Catedrala din Palermo, iar, mai recent, Catedralele din Malaga şi şi Sevilla), pot spune ce biserica de la Prejmer nu le este inferioarӑ deât prin dimensiuni. Parcӑ îmi aduc aminte cӑ tovarӑşa mea învӑţӑtoare ne-a spus, pe când fӑceam o excursie cu şcoala în mileniul trecut, cӑ orga prejmereanӑ e cea mai veche din România? Sper cӑ între timp nu s-a fabricat alta, şi mai veche.

Ieşind din bisericӑ, nu puteam trece nepӑsӑtori pentru lângӑ o sursӑ de clӑtite cu dulceaţӑ de rabarbӑrӑ (denumirea localӑ a buruienii cu tulpini acre cunoscutӑ şi cu numele rubarbӑ)

şi de suveniruri. Oare câţi magneţei poate suporta o biatӑ uşӑ de frigider?

Un sunet familiar – sau sӑ-l numesc, mai potrivit, Muzicӑ – ne face sӑ ridicӑm privirea. Nu ne-am înşelat, pe deasupra cetӑţii trece în zbor o celulӑ de avioane Cessna, urmatӑ, dupӑ un minut, de o celulӑ de avioane ultrauşoare. Sunt sigur cӑ ştiu cine este cel puţin unul dintre aviatori: prietenul meu Cӑlin Manea, al cӑrui aerodrom este la doi paşi de Prejmer. Ce bine mi-ar fi prins acum Canonul, echipat cu teleobiectivul de 300 …

Imediat dupӑ survol, o sirenӑ de alarmӑ sunӑ, ea ştie de ce – sau vasileroaitӑ-ul respectiv. Avioanele sigur erau amice şi nu ameninţau pe nimeni. Am dedus, totuşi, cӑ voia sӑ anunţe ceva, drept care am ieşit dintre ziduri, exact la timp pentru a asista la prima trecere a paradei şi a carelor alegorice.

Obiectiv privind lucrurile, am apreciat cӑ vehiculele care alcӑtuiau convoiul sunt nişte construcţii aproape kitsch, dar a cӑror semnificaţie şterge impresia esteticӑ şi adaugӑ la impresia subiectivӑ. Am citit cӑ tinerii care circulau cu acele care erau şi constructorii lor, iar materialele, timpul şi carburanţii erau tot ale lor. Nu pot face comparaţii cu alte ediţii ale festivalului, cel din 2019 fiind primul la care participӑm, dar cred cӑ scopul celor care defilau pein faţa miilor de curioşi nu era sӑ le arate acestora (numai) cӑ sunt îndemânatici, ci cӑ au spirit şi simţul umorului. Iar asta au dovedit din plin.

https://youtu.be/kf9SNKWV2u0

Dupӑ ce a fӑcut (probabil) un giratoriu la capӑtul strӑzii, coloana motorizatӑ revine înspre locul nostru de staţie. Am traversat pe trotuarul celӑlalt, pentru o luminӑ mai bunӑ, şi am filmat din nou trecerea carelor. Am fӑcut bine, pentru cӑ în acelaşi timp şi prietenii mei, aviatorii, au revenit pe cerul serbӑrii, executând figuri apreciate de cei care ştiu sӑ aprecieze aşa ceva – şi erau destui.

https://youtu.be/G7PxNL_Qo7s

Concentrat asupra evoluţiei avioanelor, nu sunt destul de atent la ceea ce se întâmplӑ la sol şi sunt adus la realitate de câteva strigӑte de alertӑ. Calul care deschidea parade, speriat, probabil, de zgomote şi mulţime, scapӑ de sub controlul cӑlӑreţului (nu prea priceput) şi al conducӑtorului de jos (nici el prea îndemânatic) şi porneşte vijelios spre mine. Noroc cӑ eu sunt mai înfricosӑtor decât alţi gurӑcascӑ şi bietul cal, derutat, se opreşte la câţiva centimetri de mine. Bine cӑ s-a întâmplat aşa, cӑ cine mai scria acum despre asta?!

Acum, dacӑ tot s-a isprӑvit parada, sӑ trecem la lucruri serioase … dar … surprizӑ! Ne întâlnim cu unul dintre prietenii nostri “bolnavi de aviaţie”. Numai acolo nu ne-am fi aşteptat sӑ ne vedem, mai ales cӑ nici unul dintre noi nu era la curent cu programul de zbor. Ce micӑ e lumea! (De fapt, e chiar şi mai micӑ, nu a fost singura întâlnire surprinzӑtoare din ziua aia) (iar poza fӑcutӑ de el dovedeşte cӑ  am scӑpat cu viaţӑ dupӑ atacul bietului cal).

Ziceam de lucruri serioase. Dacӑ suntem la festivalul Clӑtitelor (cu majusculӑ) sӑ vedem clӑtite. Chiar dacӑ aglomeraţia e mare (cred cӑ gazdele au fost luate prin surprindere de afluxul de musafiri)

oferta de clӑtite pare suficientӑ.

Mirosul de prӑjealӑ dominӑ centrul Prejmerului, însoţit de fumul de la grӑtare şi frigӑri. Bietul berbec, ce cald i-o fi acolo, deasupra focului …

Iar în apropiere, vigilenţi sӑ nu ia foc untura, pompierii civili din localitate, cei care mai devreme defilaserӑ printre carele alegorice. Surprinzӑtor, ei erau adevӑraţi, nu butaforie.

Împreunӑ cu Liliana, colega mea de clasӑ pe care n-o mai vӑzusem de câţiva ani,

participӑm şi la spectacolul de pe scenӑ (cam pare ceva şi cu iz electoral, pentru cӑ nu se plӑtesc bilete, dar dacӑ aşa se obişnuieşte în ultimii ani, nici prejmerenii (şi, probabil, mai ales oaspeţii lor) nu se lasӑ mai prejos.

Din fericire, pe scenӑ nu se “produc” numai special guest stars (va fi, mai târziu, Smiley, dar nu plӑnuim sӑ rӑmânem pânӑ la ora 1600), ci şi, sau în primul rând, forţele şi talentele locale:fanfara şi  trupa de majorete a şcolii gimnaziale

(probabil asta, frumoasӑ şcoalӑ) (fetiţele în roşu care defilaserӑ în urma fanfarei), grupuri de dansatori folclorici

https://youtu.be/xrM3NSV6AGY

https://youtu.be/IqPQuum_9Nk

 

 şi  o formaţie de muzicӑ germanӑ, pe care cred cӑ am vӑzut-o / ascultat-o şi pe scena de la Oktoberfest din anii trecuţi. Solista, Claudia Miriţescu, profesoarӑ de muzicӑ la un liceu braşovean,  îmi e cunoscutӑ şi de la sӑrbӑtoarea Feldioarei, de acum doi ani.

https://youtu.be/Bk3UkSpVTIc

 

Fumul grӑtarelor e tot mai dens şi ora tot mai înaintatӑ – nu ne rӑmâne decât sӑ ne lӑsӑm ispitiţi. Oarecum ca la mitingurile aeriene, aglomeraţia sub corturilesalidemese e mare, difera, însӑ meniul: gulaş sau iahnie, nu mititei …

Una dintre atracţiile zilei e producţia asociaţiei “Femina” (oare fiecare localitate are o astfel de asociaţie şi denumire?). Un munte (ele îl numesc “tort”) de clӑtite, pe care intenţioneazӑ sӑ le ofere doritorilor. Degeaba insistӑ prezentatorul de pe scenӑ pentru pӑstrarea ordinei şi disciplinei, lumea se înghesuie la cortul cu pricina. Vorba aceea: la clӑtite, înainte!

Începe sӑ se rӑcoreascӑ, iar serbarea pare sӑ nu mai aibӑ ceva interesant de arӑtat decât recitalul lui Smiley, pe care noi nu ni l-am înscris în desfӑşurӑtor. De aceea ne îndreptӑm,trecând, fӑrӑ indiferenţӑ, prin faţa unui chioşc cu Kurtos Kalacs, cӑtre locul unde ne aşteaptӑ, cuminte, Sӑgeata Argintie. A urmat apoi “via del exodo”, vorba catanezilor, sau, mai pe prejmereşte, un trafic aglomerat exact ca la Napoli – şi la fel de prost organizat.

A fost o zi frumoasӑ, care ne-a oferit prilejul şi pretextul de a vizita cetatea de la Prejmer, bucuria de a  ne reîntâlni cu prieteni vechi în locuri noi, plӑcerea de a vedea avioanele de la Fly Prejmer şi ineditul manifestӑrii tradiţionale. A, ca la rapoartele de la inspecţiile special pe care le-am tot fӑcut în alţi ani: consider cӑ Festivalul şi-a atins obiectivul, acela de a alunga iarna. A fost o vreme excelentӑ, prima zi de primӑvarӑ a anului.