136. ORAŞUL ŢARILOR (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

ORAŞUL ŢARILOR (4)

După cum am mărturisit de fiecare dată, ne-am făcut un obicei din a ne face temele înainte de a porni în vreo expediţie. Mi se pare că e cea mai corectă metodă pentru a afla ce e mai interesant şi mai accesibil de văzut intr-un anumit loc – chiar dacă, după întoarcerea acasă ne prindem că am ratat cine ştie ce alte chestii interesante.

Aşa se face că înainte de a trece Dunărea, ştiam că în Veliko Târnovo trebuie vizitat şi “Muzeul Iluziilor”. Aveam şi adresa, dată de siteurile specializate în promovarea unor astfel de obiective, citisem şi reviews scrise de vizitatori mai mult sau mai puţin entuziasmaţi de instituţia velikotârnoviană, în care cuvântul cheie predominant era “ştiinţă”, nu “iluzie”. Aşa că nu aveam cum să eliminăm “Музей на илюзиите Велико Търново" din lista de “musts”.

Îmi amintesc că în tinereţea mea, una dintre atracţiile bâlciurilor ambulante care îşi făcea sălaş prin Brasov era o sală de “oglinzi magice”, nişte foi de tablă de inox îndoite şi strâmbate în tot felul, care îţi reflectau nişte siluete caraghioase, contorsionate. Din păcate, atunci nu căram în buzunare telefoane celulare cu cameră foto, aşa că nu am poze ca să mă laud cu ele, dar ţin minte că râdeam de noi înşine cu gura până la urechi (noroc că avem urechi, altfel cine ştie până unde ajungea biata gură). Aşa că ideea de a experimenta din nou nişte iluzii “oftice” ne-a atras şi am ajuns cu uşurinţă (ajutaţi de google maps) la acest Музей în următoarea zi a expediţiei noastre.

Din nefericire pentru instituţie, clădirea sa nu iese în evidenţă cu nimic, e doar una dintre clădirile de pe uliţa Stambolov, aşa că am trecut prin faţa muzeului fără a-l observa şi ne-am întors pentru că am văzut pe telefon că am făcut exces de zel. O clădire cu două etaje şi subsol, la parter fiind foaierul şi casa de bilete. Destul de scumpe bilete, aş spune, 15 leva, mai mult decât Ţareveţ.

Acuma … să vedem dacă merită banii ăştia. “Iluziile” expuse, unele rod al unor experienţe de fizică optică, altele rod al imaginaţiei creatoare sau chiar glume, se impart în numeroase săli, de fapt camere relativ mici, probabil concepute ca locuinţe.

Unele sunt ultracunoscute, cum ar fi aia cu “baba şi fata” vizibile simultan în acelaşi desen, pe care eu o ştiu de când eram mic (nu ştiu pe unde a găsit-o tăticu meu şi a copiat-o)

Altele cunoscute printr-o amplă circulaţie pe facebook, cum e portretul lui Einstein alcătuit din cine ştie câte sute de alte portrete – prin marirea pozei, sau privindu-l de foarte aproape, se pot distinge acele multe mici poze ale geniului.

Amuzante sunt jocurile de oglinzi, care îmi amintesc de cele de la anticele bâlciuri.

Dacă nu eşti atent, poţi fi înghiţit de nişte dihănii …

Iar dacă îţi doreşti cu adevărat, poţi merge pe tavanul dormitorului. Eu am reuşit.

Chestie de perspectivă:

Nici picturile clasice nu mai sunt ce au fost:

Atenţie, provoacă ameţeală! Pe bune!

Clar! Totul e neclar, nu mai văd bine; desi e un desen afisat pe perete, rotitele se invart:

Anamorfozele astea ar trebui să vindece tulburările de vedere, dar …

E prima dată când îmi surprind umbra zâmbind, poate pentru că e ultima iluzie la care avem bilet.

Apropo de bilet, îmi pare rău că nu e unul de colecţie, ci un biet bon de casă, ne rămân de acolo doar pozele şi amintirile. Sincer, muzeul ni s-a părut sub aşteptări şi sub preţ, chiar dacă ne dăm seama că e nevoie de bani pentru întreţinerea spaţiului şi a inventarului, dar mai ales a mulţilor ghizi-supraveghetori (în fiecare sală câte unul, majoritatea adolescenţi, probabil elevi în vacanţă), nişte tineri foarte amabili, vorbitori de limba engleză, gata să ajute vizitatorii să scape din capcane şi să îi fotografieze în mijlocul fenomenelor. Totuşi, vizita a fost interesantă şi sigur ne-ar fi părut rău dacă nu o făceam. Dar n-o s-o repetăm.

VA URMA