135. ORAŞUL TARILOR (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

ORAŞUL TARILOR (3)

După recuperarea cu succes şi fără incidente a lui Silver din parcarea hotelului ni s-a părut că cea mai bună idee ar fi să profităm de ideea sugerată de tinerii români întâlniţi în turnul Baldwin, aceea de a încerca РЕСТОРАНТИ "ЩАСТЛИВЕЦА" (Ştasliveţa, dacă preferăm alfabetul latin). De fapt, denumirea apărea şi în temele făcute de mine de acasă, lăudat fiind şi de alţi turişti români în trecere prin Veliko, mai ales pentru mâncărurile cu specific naţional bulgăresc.

A fost uşor de nimerit locul, anume pe uliţa Ştefan Stambolov, sau, şi mai anume, exact în centrul comercial al oraşului de pe Iantra, dar, ca întotdeauna, găsirea unui loc de parcare s-a dovedit o aventură. Am condus încetişor şi am găsit un singur loc liber, culmea, chiar alături de un birou de schimb valutar. Am profitat de naivitatea unui şofer care m-a aşteptat să manevrez, crezând, săracul, că vreau să plec de acolo ca să-I las locul moştenire (gesturile pe care le-a făcut când a plecat au fost sugestive!), air apoi am profitat şi de cunoştinţele de limba română ale schimbătorului de valută, care, în locul unei sute de lei româneşti mi-a dat un pumn de monede de lei (leva) bulgăreşţi, exact ceea ce îmi trebuia ca să folosesc parcometrul din zonă.

Chelneriţele cele frumoase şi degrabă vorbitoare de engleză de la Ştasliveţa ne-au întâmpinat cu zâmbete cât se poate de profesionale, iar ardeii umpluţi cu linte şi friptura de miel, cât se poate de tradiţionale, după părerea menu-ului, au fost cât se poate de gustoase. Înainte de a pomeni felurile de mâncare aici am încercat să le caut denumirile bulgăreşti, dar se pare că nu se regăsesc în menu-ul online de azi.

Deci, deşi nu nu mă plăteşte nimeni pentru asta, mă aliniez şi eu cu cei care recomandă mâncărurile bulgăreşti. Acum vreo treizeci de ani, la Liceul Economic din Roşiori a venit în vizită de curtoazie şi schimb de experienţă (era vremea aia cu “ajutoarele”) un grup de professeurs şi élèves de la un liceu din Franţa. Sigur, ne-am consultat îndelung cu ce să-i alimentăm pe vizitatori, dar una dintre colegele noastre de peste ţări mi-a spus o chestie de ţinut minte (şi am ţinut-o minte, pentru a o aplica de fiecare dată): “Ecoutez, monsieur (eu eram monsieur ăla), nous sommes en Roumanie, nous mangeons à la Roumaine!”. Păi nu? Doar nu m-am dus până la Veliko Târnovo să mănânc o friptură de porc, pe care mi-o pot face, cât de cât, şi singur!

Cele două krasive chelneriţe au părut foarte mulţumite de felul cum ne-am lustruit farfuriile (satisfacţie profesională) şi mi-au mulţumit zâmbind cu toţi dinţii când le-am rugat să îl felicite pe bucătar din partea noastră.

Deşi era foarte cald (acum, la jumătate de noiembrie, îmi amintesc cu plăcere de canicula extremă de astă vară), am hotărât să mai rămânem niţel prin oraş, motivul fiind proximitatea celui mai cunoscut monument de la Veliko.

Şi despre ăsta, Monumentul Asăneştilor (Asanevtsi), am citit înainte de a pleca de acasă. Am citit eu, dar nu-mi închipuiam că e atât de măreţ. Am gândit-o atunci şi o scriu acum: e uimitor ca un oraş atât de mic, cum e Veliko Târnovo, să îşi poată permite un număr atât de mare de monumente istorice (ştiu, nu au fost construite recent, ci moştenite de generaţii, dar bănuiesc că şi în Bulgaria cheltuielile pentru întreţinerea lor sunt immense). Iar aici vorbim de un monument destul de recent, ridicat pe vremea lui Jivkov, în 1985, pe un fel de peninsula formată de un cot al râului Iantra, vizibil bine de tot din zona centrală.

Am hotărât ca unii să coboare până la râu, per pedes apostolorum, în timp ce alţii şi-au găsit un loc la umbra.

Am fost păcălit puţin de perspectivă. Nu am făcut înconjurul globului pe la Ecuator, dar, pe căldura aia, drumul de aproape 20 de minute până la monument mi s-a părut destul de lung.

Însă a meritat. Întâi am găsit câteva maşini dintre acelea pe care le vânez eu, cea mai frumoasă fiind o Lada 1500 parcă pregătită pentru retroparadă.

Apoi Iantra şi podul Stambolov …

şi, în sfârşit, impunătorul monument. 

M-am învârtit în jurul lui, încercând să-l iau cu mine.

Bravo velikenilor târnoveni pentru curajul de a fi posesorii unei astfel de relizări. Şi tot bravo pentru măreţul Muzeu de artă din apropiere, care ne rămâne ca obiectiv pentru viitoarea expediţie.

Închipuita peninsula nu este numai pentru monumentul Asanevtsi, ci şi un minunat loc de staţie pentru a fotografia oraşul vechi, construit pe terase, ceva ce aminteşte de localităţile din sudul Italiei.

Nu pot încheia descrierea momentului fără a menţiona şi clădirile pictate de pe uliţa Stabolov. Există şi posibilitatea unei picturi murale potrivite în contextual arhitectural şi istoric dat, ceva ce, poate să dea de gândit şi celor care au propus, acceptat şi realizat kitschul de pe Mănăstirea Franciscană din Braşov …

Ce ne mai rămâne de făcut, decât să bem o cafea în proximitatea monumentului lui Ştefan Stambolov, un fost om politic (prim ministru, regent al Bulgariei)...

să observăm, apoi, în trecere, Hotelul Iantra şi (monumentul) Паметник „Велчова завера“  (Velciova Zavera) ...

apoi trecem prin apropierea stadionului Ivaylo, sediul echipei locale de fotbal Etar... 

şi ne îndreptăm spre Arbanassi, după o zi frumoasă şi fructuoasă. 

 

VA URMA