98. MILANO A PORTATA DI MANO (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DIN MANO (6)

După emoţiile puternice pe care le-am avut vizitând marele Duomo di Milano avem nevoie de o reîncărcare energetică. Cea mai apropiată sursă de resurse e tot Duomo, dar cu un mic adaos la denumire. Am încerca ceva cu specific local, dar ceva mai original decât bruschete nu prea au. Ezităm niţel. Sigur că am putea găsi un alt mic local, dar decidem că şi bruschetele sunt bune, pentru că rămânem în apropiere de catedrala care ne-a impresionat aşa de tare.

După care, pentru că ziua scurtă de noiembrie e destul de avansată, ne continuăm deplasarea spre următorul obiectiv. O luăm pe Piazza dei Mercanti, admirăm palatul lui Fabricio Rossio, mai aruncăm o privire spre Duomo

apoi ajungem în Piazza Cardusio. Nu ni se pare necesar să pierdem vremea pe-aici, dar multitudinea si varietatea tramvaielor ne obligă să stăm o ţâră, să le lăsăm să treacă – pentru că şi ele mă lasă pe mine să le fotografiez.

Îi zicem Bună ziua lui Giuseppe Parini, un poet renascentist de care nu prea am auzit, dar milanezii i-au ridicat, la 1899, un monument spectaculos, semnat de Luigi Secchi.

Acum ne înscriem pe Via Dante, un frumos bulevard pietonal bordat de prăvălii scumpe. Destinaţia noastră se vede în zare, dar asta nu înseamnă că nu ne facem timp să îl remarcăm pe un artista, original prin tehnica lui care poluează olfactiv: pictează portrete de copii folosind sprayuri cu vopsea pentru maşini. Culmea e că portretele chiar seamănă puţin cu originalele.

Şi, în sfârşit, ajungem în Largo Cairoli, unde, după ce mai observăm o dată cum se desfăşoară transportul public milanez,

... trecem la explorarea monumentelor:

Statuia lui Garibaldi (chiar ne întrebam pe unde o fi garibaldiul local, pentru că în orice oraş italian am umblat ne-am întâlnit şi cu domnia-sa – un turist la fel de pasionat ca şi noi), realizată de Ettore Ximenes şi inaugurată îm 1895 (la numai doi ani după moartea personajului). Am fost curios de ce statuia e a lui Garibaldi, dar e plasată în Largo Cairoli. Simplu: Cairoli este numele a doi fraţi, prieteni cu eroul şi, la rândul lor, “eroi garibaldieni”. De fapt, mai ştim două statui, la fel de celebre în Milano, plasate în locuri cu nume diferite de ale personajelor din bronz: Leonardo, în Piazza della Scala şi Vittorio Emanuele, în Piazza del Duomo. De-ale milanezilor …

După ce parcurgem o scurtă alee, pătrundem în Piazza Castello. Adică de fapt, rămânem cam tot acolo, numai că se schimbă denumirea geografică. Iar de văzut (şi profitat, pentru a ne răcori în frigul italian) e Fontana di Piazza Castello. Nu e o fântână foarte spectaculoasă, dar îmi oferă posibilitatea unor poze frumoase. Păcat că norii nu mă ajută cu mai multă lumină.

De fapt, spectaculozitatea pozelor e dată nu doar de coloanele de apă, ci şi de monumentul istoric şi arhitectonic de dincolo de ele: în sfârşit îi spunem numele: castelul lui Sforza, sau mai pe româneşte, Sforţescu (Sforzesco, pe limba lor).

Sigur, nu e ăsta primul castello din Italia pe care îl vedem. Am mai bunghit câte ceva prin Napoli, Catania, Palermo, Roma - inclusiv birra Castello, nu mai ştiu unde, dar cică Sforţosu ăsta e al treilea ca mărime din cizmă. Plus că, de data asta, el e personajul principal al discuţiei de faţă, deci îl putem considera ăl mai tare.

Acum vreo şase sute şi ceva de ani, nişte oameni şedeau şi cujetau: oare ce vor dori turiştii din viitor să viziteze, spre binele urmaşilor? Păi … castele. Atunci hai să le construim castele! Şi aşa se face că unu, Galeazzo Visconti, a pus mâna pe retevei şi a sforţat nişte muncitori să edifice castelul de faţă pe la 1360, iar urmaşii lui i-au continuat opera, pană pe la 1450, când s-a dovedit ca forţa familiei Visconti un se poate măsura cu Sforza (Francesco, mai întâi, după aia moştenitorii lui şi ai lor). În secolul 19, atât de zbuciumat pentru Italia, castelul a avut rol de fortăreaţă militară, iar după 1900 a fost transferat municipalităţii, care l-a transformat în muzee. De artă, de istorie …

Noi nu prea avem timp acum să vizităm instituţiile muzeale, din păcate. Măcar, totuşi, să pătrundem în incintă, să ne facem o idee.

Şi ne-am făcut. Imediat după ce am trecut prin turnul Filarete,

ne-am întâlnit cu un bibliobus (mai degrabă bibliocamion Iveco, dar dacă bibliobus scrie, bibliobus citim). Oarecum ciudat, dacă tot e vorba de o instituţie mobilă, nu ştiu de ce e pusă la dispoziţia amatorilor aici, şi un pe străzi.

Şi tot în domeniul biblio rămânem în continuare, pentru că în centrul primei incinte găsim un solar unde nu se cultivă roşii, ca la Roşiori, şi nici nu se repară pasaje rutiere, ca la Braşov, ci se cultivă cărţi. De fapt, exact în acest moment, vorba lui Ilie Dobre, în solar se întâmplă o lansare de carte. Nu cunosc autorul, dar am răbdare câteva minute să ascult ce se discută şi … recunosc aceleaşi discursuri şi aceleaşi intonaţii pe care le-am auzit de atâtea ori la lansările de carte (numeroase) la care am asistat, ca gazdă sau ca invitat.

Dacă aş avea timp, aş mai sta niţel la discuţii, doar e un gen de manifestare culturală de la care nu lipsesc niciodată fără vreun motiv adevărat, dar noi mai avem nişte chestii de văzut, aşa că părăsim solarul şi continuăm să străbatem curţile interioare ale castelului.

Trecem şi prin Turnul Leonardo. Am mai remarcat şi la Catania incinta înconjurată, à la moyen âge, de şanţuri pentru apă (la Făgăraş e şi apă, în ea peşti, iar pe ea lebede, dar aici e doar iarbă); sau poate şi pe asta ar trebui să o remarcăm, doar e noiembrie, nu aprilie?

Frumos omagiu. Iată că unii îi preţuiesc şi pe cei care educă poporul şi “sharuiesc” cultura.

Nu ştiu cum se face, dar şi aici, în spatele castelului e partea aia numită “spatele castelului”. Adică un parc, cu alei şi chioşcuri.

Pe alei se pregăteşte un concurs de biciclete, sau poate se scrie postfaţa, un avem de unde să ştim, pe afişe nu e pomenit, şi nici măcar pe internet.

La chioşcuri se vând souvenirs, drinks şi snacks, în cea mai curată limbă italiană. Chiar şi Michelangelo e adaptat la cerinţele actuale.

De fapt, spatele castelului e parcul Sempione, gandit si amenajat in stil englezesc, cu lac la mijloc, un obiectiv care sigur e mai frumos in lunile de primavară / vară decât acum, în noiembrie.

Dar noi suntem aici în noiembrie, deci încercăm să-i descoperim farmecul. Aşa că apreciem lacul (copiii stau pe pod şi aşteaptă apariţia vreunei păsări acvatice, iar o biată raţă albă li se pare o mare vedetă; ce înseamnă orăşenii ăştia … ), dar trecem în revistă şi alte obiective din incinta parcului:

-        Teatro continuo – un admirabil amfiteatru antic, construit recent, din beton

-        Teatro Trienale si Fontana “Bagni misteriosi” (misterul ar fi cum de fac “ăia” baie acum, în noiembrie, pe frigul ăsta?)

-        Torre Branca:

Cum mie îmi plac chestiile alea înalte, mă interesez ce-i cu turnul Branca şi aflu că e a şasea înălţime din Milano (culmea, Duomo nu se află în top, deşi, când eram pe acoperişul său, credeam că e cea mai înaltă construcţie din univers). E deschis (uneori) pentru curajoşii care vor să vadă oraşul de sus, dar pe noi chiar nu ne mai tentează. Ca să fac eu o discuţie pollitically correct, turnul ăsta a fost ridicat în 1933, cu denumirea fascistă “Littorio” (fascio littorio). Conştienţi de caracterul provocator al denumirii, milanejii au tot căutat altceva şi au găsit, în 2002, un sponsor, producătorul de băuturi spir(i)toase Branca, iar el a amestecat ameţeala produsă de marfa lui cu cea produsă de înălţime.

Cum orice lucru se termină la un moment dat, şi Parco Sempione îşi arată limita şi ne expulzează în Piazza Sempione, Adică locul unde începe Corso Sempione.

Adevărul e că nu de dragul lui Sempione am venit noi atâta cale, ci pentru a observa de aproape un nou (pentru noi) monument al oraşului: Arco della Pace.

Aşa că:

În locul ăla a fost la început poarta prin care umbla Jupiter (nu planeta, ci şeful zeilor romani): Porta Giovia. Apoi şi alte zeităţi au vrut să umble pe-acolo – şi cine şi-ar fi permis să le contrazică?! Să-i menţionăm pe Napoleon 1 şi 3, pe Francisc 2, Ferdinand 1, Vittorio Emanuele 2 … care au intrat triumfal în Milano, dar şi pe Radetzki, care, dagadam-dagadam-dagadam-dam-dam, a ieşit din Milano, în fuga cea mai mare (12 martie 1848) (pe asta chiar că n-o ştiam), după revolta de cinci zile. Pesemne că Strauss ăl bătrân a văzut trecerea asta în oglindă.

Acum, Arco e obiectiv turistic, iar eu am tras mai multe poze, să-l ţin minte. E bordat de două casierii, ghişeele unde se plătea (vreodată) taxa de intrare în oraş, către vamă şi, respectiv, către poliţie. Bine că le-a trecut, că (deşi, cum se vede maşina polizziei militare era de faţă, noi am putut da ocol monumentului fără să fim puşi la plată).

Arcul de triumf e un monument arhitectonic şi istoric căutat şi (găsit) vizitat de toţi turiştii. Vorba e că ăsta pus în discuţie aici există, are curioşii şi vizitatorii lui, dar …

Cine m-o fi pus să-i dau ocol?

Aşa cum nu m-am ferit să-mi exprim părerea în alte situaţii, nici acum nu mă feresc. Pai cum să-ţi baţi joc de un astfel de monument îmbrăcându-l, fără să fii forţat (mă gândesc la Colonne Vendôme, de exemplu, care, în 2014 era în renovare şi specialiştii lucrau sub un cort din pânză) în reclame de secol 21?! Sigur că nu mă pricep la marketing, dar, la doi ani jumate după ce am fost acolo, sunt tot aşa de supărat că nu am putut vedea monumentul cum e el. Ştiu, o să mi se spună că trăim într-o societate capitalistă sălbatică, unde trebuie scoşi bani din orice, dar fizionomia unui monument de genul ăsta un ar trebui compromisă sub nici un pretext.

 

De aceea, supăraţi foc (iar vigigli del fuocco nu ne pot ajuta), facem drumul către castelul Sforzesco, să ne refacem cu o cafea. Luam cu noi şi o cişmea monumentală

(uite ca parcul Sempione ar putea fi poreclit cu numele vestitei grădini de vis-à-vis de primăriagenerală a Bucureştiului).

În a doua curte interioară a castello există un mic bar din polietilenă, unde vrem să încercăm cafeaua,

Dar …  Aici avem parte de o invazie drăguţă. Am mai văzut noi cerşetori pe unde am mai umblat, sub forma de homeleşi, câini, urşi … Acum avem prima dată parte de porumbei cerşetori. Chiar, or bea cafea? Sau nu au înteles ce discutam şi sperau că vrem să le facem cinste cu câteva grăunţe de mei?

Ultima atracţie de la Sforzesco. De la masa noastră observăm că lumea se agită: motivul este apariţia a doi cai, cu driverii respectivi, polizziotti a cavalli. Amuzant. Calul nu e o vedetă ca Alexandra Dinu, totuşi, vizitatorii lasă tot şi se înghesuie în jurul celor doi poliţişti. Sunt tentat să cred că erau actori îmbrăcaţi în uniforme. Nu-i durea nicăieri de starea naţiunii, erau erau preocupaţi doar de imaginea turistică a obiectivului, la care contribuiau pozându-se alături de cine avea chef. Viva la polizzia!

 Noaptea se lasă în mahala. În castel şi în împrejurimi încep să se vadă luminile aprinse, de care trebuie să profite şi un vănător de imagini, cât de cât spectaculoase.

Va mai rămâne, însă, şi niţel timp pentru o explorare de noapte.

VA URMA