96. MILANO A PORTATA DI MANO (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (4)

În timp ce noi ne bucuram ochii şi ochii minţii cu bogăţiile Teatrului alla Scala, ceasul a forţat deschiderea caselor de bilete de la Catedrală.

Într-acolo ne-am îndreptat şi, profitând de lipsa momentană a ploii, am păstrat imaginile unor prezumtivi vizitatori nerăbdători. Atâta doar, că noi nu eram singurii doritori de a pătrunde în Duomo. La casele de bilete se adunaseră deja multe sute de turişti, probabil creştini credincioşi, majoritatea păcătuind (înjurând cu poftă viteza inperceptibilă cu care se apropiau de ghişeu).

De, dacă am evitat să cumpărăm online bilete de acasă, acum n-avem decât să stăm. Bine că nu plouă, stăm liniştiţi, iar din când în când, aşa cum scria în regulamentul serviciului de gardă de pe vremea mea, avem voie să mişcăm, pe loc, genunchiul drept sau stând. Ca să nu ne anchilozăm.

De plictiseală, decidem să ne împărţim munca. În timp ce una dintre noi rămânea în rând, altul mergea să mai vadă ce e prin jur. Şi, ce să vezi, am văzut cum că într-o clădire alăturată intrau multi cetăţeni cu alură de turişti. Vreo anexă a vreunui muzeu? Exista o singură metodă de a afla: să bag şi eu nasul. Zis şi efectuat şi, ce să vezi, acolo, într-o sală mare, se aflau o mulţime de aparate vendor care nu ofereau cafea sau răcoritoare, ci marfa mult dorită: bilete de intrare la catedrală. Priceput mânuitor al tehnicii moderne, în câteva clipe eram deja fericitul posesor al legitimaţiilor de trecere prin zidul de păzitori ai patrimoniului milanez.

Să vedem ce scrie pe ele şi pe planul de vizitare:

Aşadar, primul punct pe ordinea de zi, “terasele”, sau, mai pe româneşte, acoperişul Domului. Să repetăm, că să ne intre bine în cap: Acoperişul.

Am spus-o de multe ori, povestind despre călătoriile noastre: amândoi suntem neiubitori ai locurilor înalte. Le-am evitat cu succes la Paris, unde am privit vârful Turnului Eiffel dintre picioarele sale; la fel de norocoşi am fost la San Pietro din Roma, sau la Catedrala din Palermo. Am “păcătuit” la Sevilla, unde am executat ascensiunea în turnul Giralda. Acum urmează să facem ceva nemaifăcut: să urcăm pe acoperişul uneia dintre cele mai mari catedrale din lume!

Sigur că, încă de acasă, am recunoscut locurile. În filmuleţele de pe youtube părea să se vadă o suprafaţă lucioasă, probabil tablă, pe care turiştii se fotografiau afişând mutre forţat calme şi zâmbitoare. Totul e să purtăm nişte încălţări cu cauciucuri de iarnă, să nu alunecăm pe tabla aia. Nu de alta, dar am plătit avionul şi pentru întoarcerea la Craiova, ar fi păcat să pierdem biletele.

Totul e împotriva noastră: chiar şi ezitarea de a urca pe scări pe acoperiş ne e combătută de posibilitatea de a folosi ascensorul. Nu mai avem de ales, trebuie să urcăm pe casă. Noi, care refuzăm să urcăm şi pe un coteţ de câine …

Asta e, ce să facem, până la urmă urcăm pe o biserică, deci are cine să ne protejeze. No, hai!

Prima etapă, accesul la ascensor. Îl obţinem, dar după ce ni se controlează cu grijă bagajul. Mai bine, nu uităm că Notre Dame s-a pierdut după ce, probabil, cineva a pus intenţionat foc undeva pe acoperiş. Dacă ne cercetează pe noi, sigur îi cercetează şi pe ceilalţi alpinişti amatori, deci măcar de riscul de atac terorist scăpăm.

Călătoria cu liftul pare nesfârşită. Ştim, trebuie să ajungem la vreo 65 de metri, dar parcă, totuşi, durează cam mult. Or fi măsurat ăia greşit?

Călătoria pe verticală cu ascensorul se termină, în sfârşit, dar, ce să vezi, tot nu am ajuns la maximul emoţiilor noastre: mai urcăm şi pe o scară de marmură, ca să ne apropiem şi mai mult de nori. Îmi amintesc de povestea acelui pilot de supersonic care, observând că profundorul i s-a blocat pe urcare, a exclamat: “Of, Doamne”. Imediat, i s-a răspuns, de foarte aproape: “Da, fiule!”. Iar noi suntem pe o biserică …

Aflăm şi o veste bună: cei care au inventat vizitarea teraselor Domului s-au gândit că unora le poate fi teamă şi au blocat ieşirile spre hău cu plasă de Buzău. Bună idee! În felul ăsta eşti la marginea lumii, dar şi în relativă siguranţă.

Dacă siguranţă poate fi numită o plimbare pe acoperiş, la 70 de metri deasupra oamenilor normali, pe nişte terase ude, pentru că ploaia de abia s-a oprit. Noi avem antiderapante, dar, totuşi, alunecă pe … nu sunt suprafeţe din tablă, ci din marmură sau travertin, dar mi se pare că alunecă mai bine decât gheaţa patinoarului de la Tractoru (pe care nu am păşit niciodată).

Descrierile preliminare fiind făcute, hai să ne apropiem la o distanţă respectuoasă de plasa de Buzău şi să vedem ce e de văzut. Jos, unde furnicarul de turişti e din ce în ce mai dens, dar şi sus, lângă noi şi cerul înnorat.

Jos vedem intrarea în galeriile Vittorio Emanuelle, iar sus … ar trebui să începem să numărăm turnurile şi turnuleţele din jurul nostru, dar sincer să fiu, nu cred că aş mai şti cum. Noroc că au scris alţii câte sunt, iar eu iau informaţia de bună, fără  să verific: 135.

Turul oficial al acoperişului se face în sens trigonometric, pornind de la ieşirea din lift. Pornim în expediţie, încercând să ţinem pasul (lent) cu ceilalţi turişti. Pentru încurajare, gazdele au plasat din loc în loc nişte atenţionări galbene, la fel ca prin malluri: “caution”, wet floor. Ma rog, wet roof, tot aia. Bine că nu plouă.

Dintr-o data, descopăr că mă dor picioarele. Fără să-mi dau seama, merg încordat ca un bolnav de tetanos, Încerc să ma relaxez, dar uit după un pas ori doi (a doua zi m-am mirat, o clipă, de la ce mi se trage febra musculară, că doar n-am urcat munţii).

Dar totuşi, ne mai obişnuim cu greutăţile vieţii (la înălţime) şi privirile noastre (şi ale camerelor foto) devin tot mai scrutătoare. Le facem cu mâna celor de la terasa de vis-à-vis, care îşi beau liniştiţi cafeaua, mai facem un selfie, mai facem o poză, ba chiar, curajoşi nevoie mare, urcăm pe suprafeţele lunecoase (de fapt încercam să ne depărtăm de balustrade), mai trecem prin înguste bolţi gotice, încordarea nu dispare, dar ne învingem teama şi profităm de marea şansă pe care ne-am oferit-o.

Acum, la aproape un an şi jumătate distanţă de isprava noastră parcă retrăiesc senzaţiile de atunci. Dacă am urcat pe acoperiş nu înseamnă că am devenit mai viteji, ci doar că ne-am dovedit nouă înşine că putem să ne luptăm cu teama. Nu am învins-o, doar am ignorat-o.

În aşa fel, încât am adus cu noi câteva sute de poze, unele foarte slabe din punct de vedere tehnic (nici lumina nu ne-a ajutat destul), dar conţinând imagini inegalabile.

Cum altfel ar putea fi caracterizate pozele cu Piaza del Duomo făcute de pe Duomo. Poze cu care am demonstrat că se poate circula cu tramvaiul în apropiere de monumente medievale, fără teama de a le distruge prin vibraţii. De fapt, pentru a putea obţine imaginile astea, am urcat la altitudinea maximă a acoperişului, chiar deasupra intrării monumentale în catedrală.

Păcat că vremea nasoală nu ne permite să descifrăm (acum, în poze, pentru că atunci încă nu le cunoşteam destul de bine, le vom vedea a doua zi) peisajele îndepărtate. Skyscrapperele din zare … dar lasă, că povestim despre ele când le-o veni rândul.

Sau clădirea în formă de ciupercă, torre Velasca. Pe cuvânt, parcă nici nu-mi vine să cred că eu am făcut pozele astea …

Totuşi, eu le-am facut. Dovada:

Aventura e formidabilă, amintirile de asemenea.

Încheiem turul de pistă … ăsta, de acoperiş apropiindu-ne, dinspre colţul celălalt, de ascensor. Lume la coadă, ceea ce mă determină să îmi ofer încă o mică aventură: voi coborî pe scări. Singur, nu toţi sunt dispuşi să se strecoare pe o scară misterioasă, întunecată ca evul mediu şi abruptă ca … ca o scară de genul ăsta.

Reîntregim familia jos, la ieşirea din ascensor. Scările au fost mai rapide. Ne verificăm, suntem întregi şi sănătoşi, dar mai bogaţi cu o experienţă extraordinară. Concluzia: “Ştii ceva, mergem la anul la Roma să urcăm pe San Pietro?” (nu ne-am dus, nu ne-a mai lăsat babaul ăsta cu curoană).

Care e etapa următoare?

VA URMA