95. MILANO A PORTATA DIN MANO (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DIN MANO (3)

Am recunoscut că aveam intenţia să vizităm Scala, dar încă nu ştiam unde e. Speram să îl localizăm cu ajutorul lui google, sau întrebând pe la autobuzul turistic. Dar barza ne-a croit drum, fără să-i cerem, exact până la poarta teatrului.

Adică a celui mai faimos teatro de operă din Italia, a cărui denumire o ştiu din fragedă pruncie, pentru că părinţii mei erau iubitori de operă, mă duceau şi pe mine la spectacolele “Teatrului Muzical” din Braşov, iar la mine în casă se asculta operă, titlurile ariilor transmise la radio erau însoţite şi de numele cântăreţilor şi de teatrele la care ei îşi completau CV-urile.

Aşadar, Scala, Teatro alla Scala, a treia Operă europeană dintre alea cele mai faimoase lângă care ne aflăm (după Palais Garnier, de la Paris şi Wiener Staatsoper, pe care nu am reuşit să le vizităm), dar lista poate fi completată şi cu altele, începând cu Opera din Braşov, din Bucureşti, Timişoara, Catania şi Palermo – Teatro Massimo, un local mare şi măreţ, a cărui popularitate nu e pusă în umbră, în Italia, decât de Scala).

Hai să ne încercăm norocul. E cam devreme, afişele anunţă programul perioadei, dar nu spun nimic despre programul de vizitare – dacă există. Dar ne-a dat statul gură, aşa că găsesc un cetăţean cu o privire scrutătoare şi îmi pun la bătaie cunoştinţele de limba engleză … inutile, din păcate. Totuşi, omul nu pleacă (nici nu avea, probabil, voie să părăsească ghereta) aşa că îi testez şi cunoştinţele de limba italiană. De data asta răspunde, emiţând cuvântul scurt pe care îl speram: “Si!” În continuare, dialogul a fost simplu. I-am dat nişte euroi, el ne-a dat nişte bilete (şi bine a făcut, ia uite ce bine arată!) şi am intrat printr-o uşă laterală.

Scala din Milano!... O denumire pe care, cum spuneam, o ştiu de când, copil fiind, auzeam la radio (bietul Stassfurt, cumpărat de taticu la câteva zile după ce a făcut rost de copil, funcţiona non-stop, umplând camera familiei noastre cu muzică şi ştiri de dimineaţa până seara … Din 1963 a venit, ca să-i dea o mână de ajutor, un televizor Cosmos, care era alintat tot “radio”. Cosmosul s-a dus demult printre stelele amintirii, Stassfurt e şi acum lângă mine, în stare de funcţionare) fragmente din opere, iar uneori, “şpicheriţa” adăuga şi sursa înregistrării: Scala din Milano. Explicabil, aşadar, de ce, la intrarea în teatru era ca la intrarea într-o altă lume, una fabuloasă, în sensul de realitate modificată prin imaginaţie.

Edificiul a fost construit relativ repede, în doi ani: 1776-78. Instituţia a fost inaugurată la 3 august 1778, sub denumirea Nuovo Regio Ducale Teatro alla Scala, cu spectacolul Europa riconosciuta, de Salieri. De atunci Scala a făcut mii de spectacole, atragând de o parte şi de cealaltă a fosei orchestrei cei mai mari (faimoşi) artişti de operă şi cine ştie câte sute de mii de spectatori. Prin prestigiul său, Scala a contribuit la consacrarea unor compozitori şi Opere, devenind, cred, şi pentru ei, un paradis râvnit.

De fapt, am zis-o mereu şi cred că la asta mă pricep: o şcoală este “bună” în primul rând prin elevii ei. Degeaba ar veni un mare savant şi pedagog să le vorbească unor elevi care au ca obiectiv în viaţă să … nu aibă nici un obiectiv. Dar nişte elevi curioşi îl fac mare şi pe profesorul care lucrează cu ei. Am simplificat puţin lucrurile, dar cred că tot aşa e şi Scala: e mare nu prin poziţia geografică, arhitectură sau calităţi acustice. E mare şi faimoasă pentru că nişte compozitori şi nişte artişti, cântăreţi şi dirijori, au făcut-o aşa. Sigur, în secolul 21 compozitorii nu mai scriu operă, pe scenele lumii se cântă, în diferite abordări regizorale creaţiile celor care au compus … demult. Noroc că ăştia au scris destul de mult la vremea lor ca să nu existe acum o criză de idei pentru spectacole.

Aş fi fost tentat să speculez asupra spectacolului de operă, sau al operei ca gen muzical, dar cum aici povestim aventuri din călătorii, o să povestesc ce am văzut noi urcând scările spre museo. Da, pentru că Scala este chiar şi un muzeu, sigur, atunci când nu se desfăşoară spectacole sau repetiţii, cum scrie şi pe biletele noastre.

Şi, ca un mare muzeu tematic, Scala îşi reconstituie istoria, prezentând colecţii de obiecte care au apărut acolo şi au fost utilizate în cele doua secole şi ceva de artă muzicală.

Pe casa scării sunt expuse afişe din alte vremi. Titluri şi autori de mare notorietate, nume de cântăreţi şi dirijori mari, la vremea lor. Sigur, titlurile, sau mai bine zis lucrările rezumate de ele, sunt vii şi acum, numele au intrat în istorie. E un fel de appetizer, care ne previne ce va urma.

Anume, o istorie ilustrată printr-o abundenţă de portrete (pictate, sau fotografii) şi busturi ale artiştilor (compozitori, dirijori, cântăreţi) şi de obiecte, costume (printre care pianina lui Verdi!) care le-au aparţinut sau au făcut parte din recuzita folosită de ei. Câţi artişti? Of, numărul lor pare a tinde către un opt, căzut şi el pe spate în faţa talentului şi faimei lor: ∞.

 Sa urcăm în foyer-ul de la etaj, şi acolo avem ceva de văzut: poveşti de culise într-o expoziţie de fotografie documentară. 

Apoi, păşind pe coridoarele circulare, ne apropiem de adevăratul templu al Operei: sala de spectacol.

Am văzut poze făcute de alţii, am văzut şi spectacole filmate, dar şi filme documentare. Ştim unde urmează să intrăm, dar realitatea depăşeşte (nu ştiu să calculez cu cât, e prea mult) închipuirea alimentată de informaţiile indirecte.

Regretăm că nu ne însoţeşte nici un Guido (ce bine era la Teatro Massimo di Palermo, unde eram alimentaţi tot timpul cu informaţii), încercăm să căscăm ochii (şi gura, desigur) să înţelegem cât mai bine. Dacă o fi ceva de înţeles. E o sală din aia de vis. O operă în sine (de artă arhitecturală, desigur). Pe care, după ce o vezi, o visezi din nou …

Pe scenă se pregăteşte ceva. Nişte inşi se învârt pe-acolo, mai montează câte-un element de decor, mai … Semn că în curând se va întâmpla un spectacol; poate diseară sau mâine, cat mai stăm noi prin Milano? Să nu uităm să întrebăm!

Încercăm să lungim momentul, e inegalabil. Ar fi o expresie demodată şi falsă dacă aş pretinde că sala încă păstrează vibraţiile vocilor unor Domingo, Caruso, Del Monaco, Darclée, Pavarotti, Alagna, Văduva, Garanĉa … Sigur că nu le păstrează, dar noi ştim că vocile alea au cântat acolo, că au fost ascultate, înregistrate, transmise prin eter (sigur nu şi prin cloroform), ascultate prin toate lumile, chiar şi de noi la radio, sau în filme, sau în reluări de televiziune … Şi încercăm să ne închipuim cum e să fii spectator de operă la Scala. Probabil că nu mai rău decât la Braşov, unde, într-o sală mică, am văzut/ascultat spectacole remarcabile, dar cred că e bine şi acolo, la Milano.

Culmea, în timp ce vedem, visând cu ochii deschişi, o “Carmen”, sau, hai, fie şi o “Madama Butterfly” pe scena din faţa noastră, aparatul de fotografiat îmi vibrează în mână. Este colega noastră, Ileana, aflată şi ea la Milano. Ce să facem, nu am ştiut unii de alţii, sa ne sincronizăm … E a doua dovadă că lumea e atât de mică, după ce altădată ne-am întâlnit cu colega noastră Anişoara pe scările de la Piaza Spagna!

Păi … cam atât. Plecăm din sală cu câteva poze şi cu un sac de amintiri preţioase. La ieşire aflăm că toate biletele pentru spectacolul de diseară sunt vândute de câteva luni (încă o asemănare cu Opera de la Braşov, unde e la fel de greu de intrat). Tot nenea ăla de la biglietteria ne învaţă să venim “la un bilet în plus” (îmi pare rău că am uitat cum a exprimat el instrucţiunea asta). Tot ca la Braşov …

Ne mai dă şi câteva fliere, ca să ne facă şi mai multă poftă de o mâncare inaccesibilă. Măcar aflăm, din ele, preţul biletelor la spectacol. Pentru toate buzunarele, binenţeles, de la 13 la 252€. Sigur că pare mult, dar … e Scala! Noroc că nu am luat bilete atunci pentru un viitor spectacol … nu sunt sigur că Teatro alla Scala s-a mai deschis după ce la Bergamo a început nebunia.

E al doilea teatru mare de operă pe care îl vizităm în Italia (şi în lume, dacă un îl pun la socoteală pe cel din Bucureşti, sigur, un edificiu impresionant, dar pe care l-am vizitat de atâtea ori, încât nu mi se mai pare demult o performanţă) după cel din Palermo. Teatro Massimo o fi mai mare, aşa a zis guida de acolo, dar Scala … e Scala.

Nu mai plouă afară, parcă s-a mai şi încălzit puţin atmosfera … aşa că hai mai departe!

VA URMA