86. DE LA GORJ, COANE! (5) de Mihai-Athanasie Petrescu

DE LA GORJ, COANE! (5)

Sâmbӑtӑ, adicӑ o zi excelentӑ pentru drumeţii, începe cu un mic dejun copios servit în sufrageria de la Plaiul Castanilor şi cu o experienţӑ nouӑ de viaţӑ: obţinerea cafelei cu ajutorul cafetierei din dotarea pensiunii. E mai uşor decât pare.

Gazda, şi ea colega noastrӑ de breaslӑ, ne ajutӑ explicându-ne care e calea cea mai simplu de urmat cӑtre primul obiectiv înscris în agenda noastrӑ: Casa Muzeu Constantin Brâncuşi.

Pӑi nu? Când zici Gorj, zici Brâncuşi. Românii se mândresc cu el, deşi cei mai mulţi nu înţeleg mai nimic din arta lui şi, dacӑ le arӑţi o lucrare fӑrӑ a menţiona autorul, o resping cu dispreţ şi neinteres. Deci: satul Hobiţa, comuna Peştişani. Asfalt în prima parte a drumului, asfalt în a doua, asfalt lipsӑ în a treia, dar drumul e destul de bine nivelat şi Racheta se descurcӑ foarte bine. Indicatoarele ne ajutӑ perfect şi aterizӑm chiar lângӑ monumentul care spune tuturor cӑ suntem acasӑ la marele artist.

Monumentul, inspirat din opera marelui înaintas nu doar pentru portret, e plasat într-un fel de parc din apropierea vestitei cӑsute de lemn.

De fapt, nu numai statuia astrage atenţia, ci şi una dintre tot mai rarele şi puţinele fântâni cu cumpӑnӑ pe care le putem întâlni în expediţiile noastre.

Binenţeles cӑ adӑstӑm niţel pe lângӑ bustul lui Constantin Brâncuşi, doar trebuie sӑ îl anunţӑm cӑ avem de gând sӑ pӑtrundem în universul copilӑriei lui.

Dupӑ ce facem necesarele şi utilele poze, ne îndreptӑm spre “Casa Muzeu”. Existӑ un gard şi o poartӑ, dar astea nu reprezintӑ o piedicӑ în calea cunoaşterii. Poarta nu e încuiatӑ, astfel încât intrӑm pe proprietate şi profitӑm de aleea largӑ. Şi cam atât, pentru cӑ uşile casei sunt încuiate, iar intrarea prin efracţie nu e specialitatea noastrӑ.

Totuşi, avem ce vedea şi comenta. Gospodӑria  este amenajatӑ cu tot felul de acareturi, aşa cum te-ai aştepta sӑ gӑseşti la ţarӑ: un pӑtul pentru porumb, o mulţime de unelte, atârnate prin toate ungherele, astfel încât omul sӑ le gӑseascӑ cu uşurinţӑ când are nevoie de ele – şi discutӑm despre uneltele caracteristice începutului de secol XX, nu de vreun gater electric sau cine ştie ce alte drujbe şi flexuri.

Sigur cӑ existӑ şi un pic de vie, probabil roditoare, cӑ aşa e la ţarӑ, sigur cӑ … ne mirӑm de prezenţa unui tablou electric şi sigur cӑ ne bucurӑm cӑ în fundul curţii gӑsim şi un grup sanitar cu apӑ curentӑ şi, probabil, cu canalizare. Pӑi de, nici familia Brâncuşi nu ar fi refuzat binefacerile progresului.

În timp ce ne învârteam prin curte şi nu eram atenţi la poartӑ, pe acolo a intrat o doamnӑ pe care ne bucurӑm sӑ o vedem: este custodele casei muzeu. Cadru didactic şi ea, adicӑ legӑm o nouӑ prietenie şi ne întindem la vorbӑ.

Cu oarecare sfialӑ, doamna ne spune cӑ ar trebui sӑ plӑtim un bilet de intrare. Eu ma bucur, pentru cӑ în felul ӑsta îmi îmbogӑţesc colecţia.

Dupӑ aceea ni se descuie porţile raiului … sau, mai strict vorbind, ale casei lui Brâncuşi. Nu suntem surprinşi de ceea ce ne este dat sӑ vedem în interior: exact minimul necesar traiului unui familii, mobilӑ şi dotare casnicӑ. Privim, recunoaştem obiecte, chiar dacӑ în zilele noastre ele nu mai existӑ în gospodӑrii, comentӑm împreunӑ cu doamna custode, şi, împreunӑ, ne bucurӑm cӑ vorbim cam aceeaşi limbӑ.

Dar, din vorbӑ în vorbӑ, aflӑm un amӑnunt pe care nu-l cunoşteam şi nu îl aflӑ decât vizitatorii monumentului: casa în care ne aflӑm nu este cea în care a crescut Constantin Brâncuşi, ci una identicӑ, construitӑ dupӑ ce aia iniţialӑ a fost distrusӑ de un incendiu. A, totuşi, imobilul poate fi considerat original prin concepţie. La fel, o altӑ casӑ din vecini poate revendica exact acelaşi statut, pentru cӑ sora lui Brâncuşi care a construit-o a folosit ca material o bârnӑ din casa incendiatӑ (doamna ne-a indicat casa şi, înainte de a pleca, am mers sӑ o vedem – sper cӑ am vӑzut ce trebuia).

Sigur, mai trebuia sӑ avem o micӑ aventurӑ înainte de a pӑrӑsi locurile. Doamna custode ne pusese în gardӑ în legӑturӑ cu haita de câini care bântuie pe uliţӑ, iar dumnealor, dulӑii, erau la post. Deşi, înainte de noi, atacaserӑ pe oricine trecea pe drum, la vederea noastrӑ au dat din coadӑ şi şi-au vӑzut de joaca lor.

O luӑm înapoi  pe acelaşi drum, dar acum suntem mai puţin preocupaţi de navigaţie şi putem vedea biserica nouӑ din Hobiţa şi monumentul eroilor.

Dupӑ care ne încredinţӑm din nou direcţia în viaţӑ lui waze şi ne lӑsӑm duşi cӑtre urmӑtorul obiectiv gorjean.

VA URMA