140. PLOVDIV 2025 (1)

 

PLOVDIV 2025 (1)

Să încep cu un soi de analepsă, o întoarcere în trecut: anii 1980. În cele puţin peste 14 ore de transmisii săptămânale, Televiziunea de la Bucureşti aproape că renunţase la fotbal. Nu mai dădea decât meciurile Stelei în Cupa Campionilor, ştiind că tovarăşii Nicu şi Ilie Ceauşescu erau fani ai echipei armatei. Adio campionat naţional, cupe europene sau campionate europene sau mondiale. Totuşi, românii care locuiau la o distanţă corespunătoare de releele ţărilor vecine vedeau ce dădeau alţii. Noi, în Teleorman … consumam curentul bulgarilor. Azi un campionat mondial, mâine o finală pe Heysel … poimâine, pentru că nu era altceva mai bun, un meci din campionatul bulgar. Ajunsesem chiar să urmăresc acel campionat, Levski Spartak Sofia, etc, dar eu am remarcat o echipă ai cărei jucători se îmbrăcau în galben/negru, culorile mele preferate, iar dacă nu  îl ascultam pe ăla cu “vnimanie”, “jolt karton” şi “tehnicino” puteam să mă sugestionez că îi văd pe “stegarii” mei. Echipa se chema Lokomotiv Plovdiv.

Cam de atunci mi-am formulat dorinţa de a vizita oraşul galben/negrilor. Prin 1990 sau 91, când am încercat prima dată valabilitatea paşaportului, am făcut o excursie cu Oltcitul atât cât ne-a ţinut benzina. Am ajuns până la Stara Zagora, am calculat kilometrii şi am făcut cale întoarsă. Benzinăriile afişau “само пет литра” pentru băştinaşi, pe turiştii străini nici nu-i băgau în seamă, deci nici o speranţă să adaug vreo picătură de benzină la cea pe care o băgasem la Giurgiu.

Au trecut anii. Azi, în 2025, nu mai ştiu dacă mai există Lokomotiv Plovdiv, sau dacă în Bulgaria se mai joacă fotbal. În schimb, ştiu altele. Ştiu că Plovdiv e al doilea oraş ca mărime şi importanţă al Bulgariei, că are o colecţie bogată de monumente istorice, că a fost capitală culturală europeană şi, mai ales, că are un muzeu de aviaţie. Ăsta din urmă e un argument hotărâtor! Trebuie vizitat Plovdiv!

Am programat plecarea într-o zi de luni. Ca de obicei, ne-am făcut cu atenţie lecţiile. Am studiat traseul – nu optim, nu ne grăbeam, dar cât mai sigur. Ştiam că Podul Prieteniei poate fi, uneori, aglomerat sau blocat de un şantier, ştiam că debitul mic al Dunării forţase operatorii unui bac să-şi suspende afacerea, aşa că ne-am interesat cum stau lucrurile la Turnu Măgurele.

Stăteau bine. Ferribotul funcţiona normal, cu doar o pauză, la prânz. Deci urma să refacem drumul din anul precedent, dar să alegem, la prima intersecţie, drumul spre Pleven. Apoi aveam ceva drum de munte, floare la ureche, după care mai rămâneau câteva zeci de kilometri şi gata, Plovdiv.

După ezitări şi răzgândeli, am ales şi un hotel. Am cercetat atent harta oraşului şi oferta industriei ospitaliere, am ochit o denumire tentantă: “Avion”, dar am aflat că nu are loc de parcare şi am zis să îi lăsăm pe călătorii cu trenul să tragă la “Avion” şi până la urmă alegem “The White House”, cu gândul că  personalul s-ar putea să vorbească limba engleză.

Planurile şi socotelile sunt făcute, putem porni la drum.

Totul merge bine. Dar, deşi ne-am pus în mişcare cu noaptea-n cap, prindem doar a doua trecere a “Europei” pentru că am uitat un lucru elementar: să plătesc biletul. Însă nu e decât o întârziere de aproape o jumătate de oră, timp să admirăm peisajul şi să stăm la taifas cu câinii care păzesc punctul de îmbarcare.

Trecerea se face fără probleme, e o “croazieră” de câteva minute în care nu ai timp nici măcar să ştergi parbrizul.

Faci două-trei poze şi deja cobori pe pământ bulgăresc, îi mulţumeşti omului care te-a ajutat să te aliniezi cu rampele (şi care se miră, săracu, semn că nu e obişnuit să i se adreseze cuvinte frumoase) şi te întinzi la drum.

Cunoaştem şoseaua care merge paralel cu Dunărea. E un asfalt aproape la fel de prost ca şi la nord de fluviu, care te îndeamnă la viteză (redusă). Traversăm un sat care ne aminteşte de Coşbuc (Muselim Selo), apoi, din acelaşi context, Griviţa, Pleven, oraş mare, cu troleibuze (dar nu mă îndur să mă opresc să fac poze, nu găsesc un loc bun şi la adăpost de poliţiştii de la rutieră, unde să pun Săgeata Argintie), după care Karlovo şi … un viraj strâns ne bagă într-o pădure.

Începe traversarea Balkanilor, floarea aia la urechea Accentului. Sincer, nu mă aşteptam la aşa o floare, dar deşi e mic, Hyundai are urechi corespunzătoare. Parcă îmi pare rău s-o spun, în pasul Troian (Троянски проход) am văzut peisaje frumoase, comparabile cu cele din Carpaţii noştri. Nu m-am grăbit deloc, am vrut să îmi ofer şi mie, şoferul neînfricat, posibilitatea de a admira locurile. Vedem stânci, culmi împădurite, văi, culmi paralele, traversarea unor nori străvezii şi, la un moment dat, în zare se observă pentru o clipă un ceva care strică armonia naturii. Era sau vreo stâncă pătrată, sau vreo construcţie omenească. Ne propunem să o pândim, dar, vorba “aceluia”, ghinion, alte vârfuri şi păduri o ascund vederii.

Totuşi, obiectul acela există şi nu e ceva banal. După mai mulţi kilometri apare din nou şi îmi propun să fac cumva să mă apropii de el, iar şoseaua e de aceeaşi părere cu mine, ne duce la câteva zeci de metri şi ne oferă şi o alveolă pentru parcare. Binenţeles că nu refuzăm oportunitatea, studiem harta şi aflăm:

Suntem la “Arcul Libertăţii”, de pe vârful Goraltepe. Страхотен паметник sau Арка на свободата. Atitudine … ăăă … nu ştiu precis, unele surse indică 1595 m de la nivelul mării, altele 1630. Cam tot pe-acolo. Un monument despre care aflăm că a fost edificat în 1978 (sau 1980, după alţi autori) de către arhitectul Gheorghi Stoilov şi sculptorul Veliciko Minekov, că are el însuşi o înălţime de 35 de metri (sau 37) şi că este dedicat fie victoriei armate ruse împotriva otomanilor, în 1878, în războiul pe care l-am amintit aici deja, fie prieteniei dintre armatele rusă şi bulgară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Inscripţia “1944” de pe monument trimite, mai degrabă, la a doua variantă, dar prefer să las subiectul deschis, aşa cum îl lasă şi ghidurile turistice (mă întreb ce spun despre asta ghizii). În tot cazul, nu mi-e clar deloc cum de sunt accesibile atâtea informaţii neclare în legătură cu un monument foarte tânăr.

Facem pozele necesare cu monumentul, cu peisajul şi cu noi, ne mirăm puţin de temperatura scăzută, apoi pornim vitejeşte în ultima etapă a călătoriei. După ce ieşim din pasul Troian ne uităm înapoi că să ne mai minunăm o dată de peisajul Balkanilor, după care drumul de şes pare o banalitate.  

Intrăm în Plovdiv. Aşa cum ne aşteptam, percepem un oraş modern, cu bulevarde aglomerate, zebre lipite una de alta şi un million de intersecţii, din care nu am fi putut ieşi fără Waze. Sigur că trebuia să avem şi de ce să înjurăm: străduţa îngustă şi în pantă indicată de navigator e obturată de un escavator care îşi justifică existenţa găurind scoarţa terestră pavată, iar în spatele nostru se mai opresc vreo doi fraieri şi nu vor să dea înapoi decât după multă insistenţă. Waze găseşte o alternativă si  isi incepe indicatiile pretioase: virează la stânga, virează la dreapta … VIREAZĂ, BĂ, LA DREAPTA, N-AUZI?. Aud eu ceva, dar văd altceva, o străduţă aproape verticală, unde, sigur, Racheta roşie ar fi fost mai potrivită. Totuşi, încordez arcul şi Sageata ţâşneşte ca din puşcă, pentru a se opri între două navete de plastic aşezate strategic (habar n-am de ce sau pentru cine, dar nici nu-mi pasă) în fata unui fel de castel alb, de fapt o clădire interbelică, construită într-un stil eclectic (dacă eclectismul este un stil). O clădire amplasată pe un vârf de deal abrupt (mai târziu o să văd că domină oraşul). Cetăţeanul de la recepţie ne întâmpină politicos, da, vorbeşte corect limba engleză, o să ne înţelegem cu el. Ne cazează, ne explică şi că lădiţele de plastic erau puse în onoarea noastră pe carosabil, mă sfătuieşte să trag frâna de mână (bine că nu mai sunt şofer de Dacie 1300!) şi, în câteva cuvinte, îmi dovedeşte că am făcut o alegere bună: pornind de la White House, în maxim cinci minute, dacă merg încet şi mă opresc ca să mă uit la mine cum dau din picioare, ajung în inima oraşului, adică acolo de unde poţi începe vizita, indiferent în ce sens porneşti.

Deci nu-mi rămâne decât să profit că recepţionerul a luat lădiţele din faţă şi să-i fac o poză lui Silver, drept mulţămită că ne-a adus până aici,

apoi să urcăm în camera aflata la etajul 1, exact aşacum cerusem prin aplicaţia de rezervare şi să ne începem sejurul la Plovdiv.

Sau, parafrazându-l pe Rastignac: Пловдив, ние тримата идваме!