133. SLATINA MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ de Mihai-Athanasie Petrescu

 

SLATINA MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ

În afară de slătineni şi de cei din apropierea oraşului, mă întreb câtă lume cunoaşte vechiul centru al oraşului, păienjenişul de străzi bordate de case vechi (monumente istorice?) de unde a plecat în lume cel mai important şi cunoscut, măcar după nume, scriitor oltean?

Dacă răspunsul este că nu toţi sunt neumblaţi, ca mine, atunci ce să fac, nu pot să nu mărturisesc, cu jenă, că, deşi am traversat de zeci de ori Slatina, ba chiar de foarte multe ori m-am oprit acolo pentru a-mi vizita rudele, eu habar nu aveam ce comoară de cartier vechi se ascunde nu departe de bulevardele pe care le-am străbătut, de cele mai multe ori la volan.

Să o luăm încet. Acum câteva zile, ce mi-am zis eu, ia să profit de vremea asta frumoasă de final de septembrie şi să fug până la Slatina, să vizitez Muzeul Judeţean din reşedinţa Oltului. Zis şi efectuat. Roşiori – Slatina, vreo 75 de kilometri, o oră jumate de călătorie pe o variantă de drum pe care nu o  mai încercasem niciodată (dar o s-o refac, pentru că am mai descoperit în drum un obiectiv interesant.

Waze m-a dus exact unde îmi propusesem, în parcarea unui mall, adică unde era uşor de găsit un loc de odihnă pentru calul meu argintiu. Am încuiat uşile şi am pornit să caut Muzeul, pe care harta mi-l indica la câteva sute de metri. Acolo era, dar am executat vreo două ture de pistă până am văzut placa cu denumirea instituţiei. De, nu sunt eu ofiţer de cercetare? M-am asigurat temeinic înainte de a ataca obiectivul.

În prima clipă, am avut impresia că muzeografa care m-a întâmpinat a fost destul de mirată de apariţia unui vizitator. Dar s-a obişnuit repede cu ideea şi m-a însoţit pe tot circuitul de vizitare (cauză din care nu am îndrăznit să fac nici o poză în timpul vizitei).

Clădirea impunătoare adăposteşte mai multe secţii ale muzeului. Am fost impresionat de secţia de artă, unde câteva săli sunt dedicate artiştilor locali din diferite generaţii, până la cei contemporani (predominanţi): Spiru Vergulescu, Ion Popescu Negreni ... Nu sunt nici critic, nici istoric de artă, ca simplu cetăţean recunosc faptul că mi-au plăcut multe dintre lucrările expuse. Printre ele, şi câteva peisaje urbane care reprezentau case vechi din oraşul în care mă aflam.

Secţia de istorie (foarte) veche expune exact ceea ce te-ai aştepta să vezi, unelte, podoabe, vase, arme, “fabricate”, în funcţie de epocă, din pietre, metale, etc. Trecând prin perioadele mai apropiate, cu costume şi lăzi de zestre, cu vase şi hrisoave, ajungem la secţia de istorie modernă şi contemporană, care mie mi-a plăcut de asemenea foarte mult. Piesa cea mai interesantă, după părerea mea, este o copie după extrasul de naştere al lui Eugen Ionescu.

La facultate, cursurile de istoria literaturii franceze, le vingtième siècle, când ajungeau la Eugène Ionesco dădeau două date de naştere posibile: 1906 si 1909. Ba unii exegeţi preferau să creadă că data corectă ar fi 1906, judecând după maturitatea gândirii şi a scriiturii la eseul “Nu”, publicat în 1934. Mă miram eu atunci de ce nici un biograf al lui Ionesco nu dă o fugă până la Slatina, ca să caute registrele de stare civilă. Dar, în timp ce biografii bâjbâiau, muzeografii slătineni erau foarte siguri pe ei, atât de siguri, încât autorităţile locale au montat o placă comemorativă pe casa părintească a dramaturgului.

Interesat de chestia asta, am provocat-o la discuţii pe doamna muzeograf care mă însoţea (supraveghea?). Foarte convinsă, doamna mi-a vorbit despre Eugen Ionescu ca despre un scriitor care şi-a renegat locul naşterii şi, ca atare, nu prea e agreat de concetăţenii săi. Hmmmm … Adică … ăăă … Să ai o asemenea personalitate şi să nu-i acorzi toată cinstirea meritată?! Oarecum ca o parte dintre siliştenii lui Marin Preda care îl înjură că … ar fi scris inexactităţi în “Moromeţii” lui?! Sau ca braşovenii lui Sextil Puşcariu, care de mulţi ani trec pe lângă casa în care a locuit acela şi se prefac că nu văd că imobilul este incendiat?!

Sigur, nu e chiar aşa, o să văd imediat după ce voi ieşi din muzeu, luând cu mine ceea ce iau eu de obicei din muzee: biletul, pentru colecţie, plus un magneţel de frigider şi o ceşcuţă cu imaginea clădirii. Adaug şi informaţia preţioasă, primită de la însoţitoarea mea, că ceea ce văzusem în tablouri, anume cartierul vechi al Slatinei, există încă şi se află la câteva zeci de metri de muzeu.

Întâi şi întâi constat că afirmaţia doamnei a fost, cel puţin partial, eronată. Cum să nu-şi cinstească slătinenii personalitatea de valoare mondială: chiar în faţa muzeului se află un parc care poartă numele scriitorului, iar în parc, un Eugen Ionescu din bronz demonstrează tuturor că cel puţin autorităţile locale îl ţin minte. Observ, vrând-nevrând, că cei care au plasat acolo statuia au tranşat în favoarea lor şi controversa: este dramaturgul un scriitor român, sau francez? Pe plăcuţă scrie clar: Eugen Ionescu, nu Eugène Ionesco, aşa cum este cunoscut el de către cititorii de pe Terra.

Bun, numele din extrasul de naştere este Ionescu, numele tatălui său. Dar omul a trăit, după 1945, exclusiv în Franţa, aproape întreaga sa operă a fost scrisă în limba franceză şi că, vor slătinenii sau nu, el este studiat de istoria literaturii franceze. Îmi amintesc că, în 1991, când am susţinut examenul pentru gradul didactic 2, am avut ca subiect la oral “Les Personnages du théâtre d’Eugène Ionesco”, iar eu mi-am început răspunsul spunând că teatrul francez al absurdului a fost reprezentat de cei trei mari: Samuel Becket, irlandezul, rusul (de fapt armeanul) Artur Adamov şi olteanul Eugène Ionesco. Nu mai ştiu exact pentru ce mi-am luat nota aia bună la examen, dar ştiu că profesoarele examinatoare au fost încântate de abordarea mea. Atunci?

Am mai remarcat un lucru: parcul “Eugen Ionescu” este plasat pe strada Mihai Eminescu. Un fel de sincronizare a unor mari scriitori, care, de fapt, chiar se aseamănă prin faptul că ambii sunt revendicaţi de câte două literature: franceză şi română, respectiv modovenească şi română.

Apoi am pornit spre vechiul cartier. Am găsit plăcuţa indicatoare a străzii Lipscani, cea pe care o pictaseră artiştii plastici locali, apoi am pornit, încet, să descopăr, pas cu pas, o suită de case care, ciudat, nu au pe ele acea plăcuţă care le atestă calitatea de monument istoric.

Am citit şi am aflat că majoritatea clădirilor din zona asta au fost construite cam în a doua jumătate a secolului 19 – începutul secolului 20, beneficiari fiind (dar asta puteam s-o spun şi fără să citesc documentaţie) negustorii locali. Cam toate clădirile au destinaţie mixtă, adică spaţiu comercial la parter şi locuinţă la primul etaj, şi nu trebuie să fii vreun specialist ca să observe amestecul de stiluri: parterul este simplu, funcţional, arătând vitrinele caracteristice vechiului comerţ, etajul este mai complicat, cu decoraţiuni de tot felul şi (asta am observat din prima) balcoane, mai mari sau mai mici, făcute în stilul pe care l-am remarcat de când eram bebe şi locuiam într-o casa din centrul vechi al Braşovului, adică o terasă împrejmuită cu un grilaj din fier forjat. He, he, acelaşi gen de balcoane pe care l-am remarcat şi în unele oraşe din Italia, Catania, de exemplu.

Mă avertizase şi doamna de la muzeu, cartierul acesta, fost centrul civic şi comercial al Slatinei, este supus degradării. Spaţiile comerciale, chiar dacă încă mai au firme sau inscripţii, sunt, în cea mai mare parte, pustii şi emană miros de mucegai, iar cele care mai funcţionează adăpostesc birouri de avocaţi, notari, cadastrişti, traducători autorizaţi, adică lucrători cu legea.

O singură prăvălie mi-a atras atenţia, una urâtă, dar care avea ca firmă etichetele “Anticariat”, “Papetărie”, “Ziare”, iar prin uşa deschisă răzbătea vocea lui Bob Dylan.

Am terminat strada cea pitorească trecând pe lângă o biserică frumos renovată (pentru asta se găsesc bani!), pe treptele căreia îşi făceau veacul doi homeleşi foarte credincioşi – mi-au cerut să le dau fix 50 de lei, iar pentru că i-am ignorat mi-au făcut nişte urări prea puţin creştineşti.

La mica distanţă am găsit şi explicaţia prezenţei birourilor avocăţeşti etc. în zonă: acolo se află Judecătoria Slatina.

Iar puţin mai încolo am găsit şi Primăria Slatinei, adică instituţia care, probabil, ar trebui să vegheze la salvgadarea acelui patrimoniu arhitectural.

Am citit că există nişte idei şi nişte proiecte, dar … Dar oraşul resedinţă de judeţ Olt se aliniază cu alte oraşe din ţară care probabil că aşteaptă ca vechile clădiri, clasate monumente istorice sau de arhitectură, să se degradeze şi să se surpe singure, pentru că legea interzice oricui (în afară de Dumnezeu) să le dea jos Păcat …

Pentru că muzeografa îmi spusese că în zonă ar exista şi casa în care s-a născut Eugen Ionescu (zic şi eu ca slătinenii, pentru că joc în deplasare) am scrutat cu mare atenţie toate faţadele pe lângă care am trecut, cu speranţa să văd placa de marmură care certifică acest lucru. N-am avut noroc. Am făcut lucrul care mi s-a părut atunci cel mai logic: m-am întors la prăvălia cu firma “Anticariat”, convins că anticarul e obligat să ştie. Am intrat pe uşa deschisă şi, strecurându-mă pe lângă o barcă pneumatică cu motor, l-am găsit pe negustor învârtindu-se singur prin prăvălie. Ştia: ia-o pe-aici şi, pe primul bloc pe stânga, o să găseşti placa. Pai cum, casa nu mai e? Nu mai e, nene, demult e dărâmată, şi acum e un bloc.

Ah bon?

Avea dreptate omul. Iar blocul era chiar la limita parcului, trecusem pe lângă el, dar, de …

Deci … cam asta e Slatina de belle époque. Şi asta e dezlegarea enigmei naşterii celui mai cunoscut dintre les auteurs du théâtre de l’absurde. 

Le roi se meurt!