104. MILANO A PORTATA DI MANO (12)

 

MILANO A PRTATA DIN MANO (12)

Ne trezim pentru ultima zi de Milano şi ne supunem din nou privirii suspicioase a urâtei responsabile de la mangiattoria. Sigur că ne numără înghiţiturile şi că ne împunge cu ochii ăia răi, dar nu ne pasă, noi ne-am luat deja bagajele din cameră şi le vom căra cu noi prin citá. Nu sunt grele, no problemo.

Ce facem noi azi? În plan avem unul dintre cele mai cunoscute (cel puţin pentru o parte a lumii) monumente milaneze. Un loc pe care îl vedem mereu la televizor şi ne-am dori să fim la faţa locului, dar pare la fel de greu tangibil ca şi Scala. Rămâne să vedem.

Planul de bătaie e simplu tramvaiul până la Duomo iar de acolo vedem noi.

Funcţionează perfect ideea noastră. 12-le vine normal de târziu, ca orice tramvai, se strecoară din nou, cu zgomot şi zdruncinături pe străzile întortocheate ale cartierului chinezesc, pentru a ne duce la Piazza Duomo. Iar acolo am văzut.

Adică am văzut în staţie autobuzul roşu, pentru care încă mai funcţiona biletul de 24 de ore. La bordul lui, am pornit într-o nouă expediţie, în căutarea unor noi chestii interesante.

De exemplu afişul ăsta. Nu suntem cei mai mari fani ai Zaharisitului, iar dacă aş vedea în altă ţară afişul, sigur nu m-ar impresiona. Dar aici e în ţara lui, la doar câteva zeci de kilometri de locul de baştină, Roncocesi, deci e cu totul şi cu totul impresionant.

Altă chestie impresionantă, Ghibli; chiar dacă nu e pentru mine (costă puţin (cam mult), porneşte de la 75k€ şi ajunge la o sută (de km/h, nu de mii de euro) în cinci secunde) şi chiar dacă nu face parte din categoria maşinilor pe care le vânez de obicei.

Obiectivul căutat de şoferul busului roşu: City Life. Nu mai încerc să înţeleg de ce şi în Italia se caută denumiri în limba americană (poate pentru că americanii au inventat zgârienorii, cine ştie), ci ne bucurăm să vedem grupul de trei astfel de blocuri înalte, plasate la o distanţă convenabilă de cele văzute aseară, ca să nu facă lumea comparaţii.

În ordinea creşterii lor, cele trei turnuri sunt: Cel Drept, Cel Răsucit şi Cel Îndoit (“creştere”, aici, e folosit în două sensuri: momentul când au fost crescute şi numărul de metri până la care au tot crescut).

“Il Dritto” a fost terminat în 2015, după ce a atins înălţimea de 209 metri. Arhitecţii Arata Isozaki şi Andrea Maffei i-au mai adăugat şi o antenă, cu ajutorul căreia zgârie cerul la 249 de metri, după care l-au predat Allianz, care se laudă cu o clasare pe locul trei în lume la Emporis Skysrapper Awards.

“Il Storto” a deschis ochii în 2018, după ce s-a dezvoltat pe verticală numai 192 de metri. Arhitectul Zaha Hadid l-a realizat pentru Generali şi a obţinut şi el un premiu de excelenţă în 2019 cu doar câteva zile înainte de a-l vedea noi.

“Il Curvo”, mezinul familiei (eu l-as fi poreclit "burtosul"), se poate lăuda că e singurul zgârietor pe care l-am văzut noi în stadiul de şantier. Mi-a răspuns şi la întrebarea pe care mi-am tot pus-o în legătură cu macaralele (pe albastrele cărări, desigur) capabile să lucreze la aşa ceva. Vedem: e o macara ca toate macaralele, doar că mult mai înaltă. Coordonatorul macaralei şi al restului a fost Daniel Libeskind.

Blocul a fost terminat şi inaugurat după trecerea noastră, anume în 2020 şi probabil că este deja sediu de birouri. Probabil că şi PwC Tower, cum i se mai spune, va încerca să câştige vreodată vreun premiu oarecare, deocamdată e prea tânăr.

Maşina noastră cu etaj îşi continuă călătoria către un tunel pe care îl vedem în zare.

Am mai străbătut noi tuneluri rutiere pe sub oraşe mari, la Viena, Catania, Málaga, Napoli, de ce n-am face o nouă încercare? Aflăm că tunelul se cheamă “Gattamelata”, se află pe strada Aldo Rossi şi a fost inaugurat, nu ştiu cu cât scandal, la 25 februarie 2017, ora 15.

Se pare că nu e o construcţie prea iubită de unii, nu am înţeles dacă de milanezii de rând sau de milanezii pe care activitatea politică îi scoate din rând, dar sigur e că e inutilă, pentru că nu duce spre vreun loc important din punct de vedere turistic. Sunt convins de asta, pentru că etajatul se înscrie într-un giratoriu foarte spectaculos (ce gelos ar fi marele exprimar giratorist dacă l-ar vedea …)

Hai să recunoaştem că şi în construirea de prăvălii şi reprezentanţe se poate obţine efect estetic. Exemplu sunt şi chestiile astea pe langă care face ture autobuzul turistic.

De-a lungul viei Gugliemo Silva, colţ cu varianta intaliană a Mont Blanc, maşina noastră se îndreaptă spre Lido.

Lido ăsta, spre deosebire de cel de la Bucureşti, e un frumos centru sportiv, cu terenuri destinate mai multor discipline, de la tenis la fotbal şi de la patinaj la minigolf. Noi un vedem de pe imperiala busului decât intrarea monumentală.

Dar apoi vedem întinderi verzi, care de sus par a alcătui un hipodrom. Nu se vede nici un fel de cal, sigur, în afară de cei putere de sub capotele unor maşini.

Ne atrage, însă, atenţia, denumirea hipodromului, aceeaşi cu a cartierului în care se află: San Siro.

VA URMA