93. MILANO A PORTATA DI MANO (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

MILANO A PORTATA DI MANO (1)

Mai mare ruşinea, să ai un blog creat special pentru descrierea unor călătorii prin lume, dar să nu îl alimentezi cu nimic timp de mai multe luni.

Am ezitat o vreme îndelungată dacă să adaug în descrierea lumii celei mari vizita noastră în nişte locuri care, la scurt timp după trecerea noastră pe-acolo, au devenit faimoase nu pentru comorile turistice pe care le oferă vizitatorilor, ci pentru şirul nesfârşit de camioane militare încărcate cu victime ale pandemiei ăsteia de care parcă nu mai scăpăm. Şi, totuşi, viaţa învinge, iar Italia îşi revine, aşa că am decis, până la urmă, să îmi amintesc nişte momente frumoase din viaţa noastră de călători.

Milano e un loc din Italia aia pe care am învăţat să o iubim şi apreciem, o metropolă plină de istorie, veche şi modernă, scrisă, aşa cum am văzut şi vom revedea aici, cu monumente de diferite vârste şi destinaţii, dar, toate, adevăraţi magneţi pentru curioşi. De aceea, am tot căutat un “pretext” pentru o incursiune în acel neconoscut, spre a ni-l face cunoscut. Pretextul a apărut sub forma ofertei unei agenţii de turism, care asigura transportul şi cazarea la un preţ acceptabil. Mă întreb şi acum de ce am ales o variantă de genul ăsta, doar experienţa în “domeniul” rezervării unui zbor şi a unei camere de hotel nu ne lipsea. Şi am rămas la exact acelaşi termen: pretext.

Sejurul organizat de acea agenţie presupunea zborul cu Wizz până la Milano, cazarea la hotel trei nopţi şi zborul de întoarcere. Care a fost deosebirea faţă de o excursie organizată de agenţia “eu”? Poarta aeriană prin care urma să ieşim din ţară avea să fie Craiova (eu recunosc că întotdeauna mă orientam spre Otopeni). Ar mai fi şi aia că în loc să mă plimb prin telefon în căutarea unui hotel, îl luam de bun de la început pe cel propus de “ei”. Pozele din prospect erau satisfăcătoare, aşa că am acceptat denumirea “Corallo”, aşa cum am fi acceptat şi alta, la preţul ăla. Şi mai e ceva: agenţia nu se băga în nici un fel în organizarea timpului nostru.

Plecarea a fost într-o zi de vineri, la mijloc de noiembrie, 2019. Orele de la şcoală s-au terminat la timp pentru a ne lăsa destul timp (cu marjă de siguranţă) ca să prindem avionul (măcar din zbor).

Nici ceaţa de pe şoseaua spre Oltenia nu ne-a speriat, singura problemă ar fi putut fi găsirea unui loc în care să lăsăm maşina cu speranţa că o găsim tot acolo la întoarcere. Dar şi problema asta fusese rezolvată cu ajutorul Aeroclubului României şi al prietenilor mei, dl Director George Rotaru şi dl Lucian Sepcu, Şeful Bazei. Maşina şi-a găsit uşor loc în curtea mare a Bazei de reparaţii a Aeroclubului, iar problema ridicată de mine atunci, că s-ar putea să mă întorc după ea în toiul nopţii, gazdelor nu li s-a părut o problemă.

 Lăsăm nişte mici provizii în portbagaj, vor fi bune peste câteva zile, la aterizare, şi ne umplem ochii cu cele două Boeinguri 737 garate în curtea Bazei. Îmi amintesc de ele, în 2014 erau parcate undeva într-un “buzunar” pe la capătul pistei, spre est, mă mir care o fi soarta lor în prezent.

Ne luăm, apoi, rămas bun de la prietenii noştri şi ne îndreptăm spre Aeroport, aflat la doi paşi.

Mai avem peste o oră până la cea oficială a decolării. Avem timp să ne golim sacoşica de alimente, să ne ţină până diseară, să trecem prin security şi să vizităm sala de aşteptare de la departures. La acel moment dat era

 o adevărată expoziţie memorială, cu fotografii-document din Craiova de altă dată. Am văzut ceva asemănător şi în aeroporturile de la Sibiu şi Otopeni, semn că şi Craiova e în rândul lumii.

Apoi pot trece la lucruri mai serioase. Potrivit principiului că tot ce nu e interzis este permis, ne îndreptăm atenţia (inclusiv a camerei din ifon) spre partea aia cu avioane a aeroportului. Am mai trecut pe-acolo acum cinci ani, atunci hangarul SMURD încă nu exista, iar clădirile regimentului de aviaţie de dincolo de gard arătau, parcă, puţin mai bine. Dar atunci, în 2014, pe platformă nu  era decât un avion parcat, un Wizz care încărca pasageri şi bagaje şi se pregătea de decolare, acum sunt mai multe avioane, semn că activitatea aeroportului este mult mai intensă.

Sigur că avionul nostru, care ar fi trebuit şi el să fie pe tarmak, încă nu a venit. Nu se miră nimeni, aşa fac toate zborurile low cost, întârzie. Aşa că avem timp să le privim pe cele care se lasă private în timp ce aterizează, rulează, sunt “prelucrate” şi apoi decolează.

Ia uite, vine şi al nostru. Îl văzusem pe radar cum se apropie, acum îl filmez cum trage la “peron” şi “descarcă”.

Acum ne vine rândul, aşa cum ne anunţă şi megafonul, să coborâm la poarta de îmbarcare. În coada spontană formată acolo, până să vină AH cu lista pasagerilor, aflăm că la Milano e vreme nasoală şi că va trebuie să ne păzim cu grijă buzunarele. Da, avem antrenament de la Napoli şi am scăpat nejefuiţi, nu ne facem griji.

HA-LWY ne aşteaptă. Nu ştiu când au avut timp să-l aerisească şi să măture, pentru a primi noi musafiri la bord, dar urcăm. Şi facem şi nişte poze, aşa cum am făcut de câte ori am putut, de pe scara avionului.

Facem acomodarea la bordul Airbusului A-320 şi o pornim spre start, conduşi de comandantul Ionuţ Priseceanu. 

 

Frumoasă decolare, care ne oferă o vedere aeriană a Craiovei celei însorite.

Am avut parte de un zbor lin, de 126 de minute, potrivit carnetului meu de zbor. Păcat că soarele s-a mulţumit să lumineze doar norii de deasupra sudului Europei, iar la intrarea pe finală am intrat în plafonul gros de nori.

Aterizarea a fost faină şi lină, aeroportul Bergamo ne-a primit cu ploaie, dar cu drag.

Binenţeles că am avut parte şi de o excursie cu autobuzul, până la terminal,

apoi de formalităţi etc. 

 

Ştiam, pentru că ne-am făcut lecţiile de acasă, ca de obicei, că mai trebuie să găsim o casă de bilete “Terravision”, ca la Roma, pentru a profita de binefacerile transportului cu autocarul până la stazione Centrale di Milano. Casă de bilete nu găsim, dar varianta cu Terravision e corectă. Atâta doar ca autobuzele lor au un anumit ritm de circulaţie, iar afluxul de călători e mare. Deci pierdem cam o o oră pe peronul autogării aşteptându-l pe godot.

Şapte euroi şi gata, ajungem la Gara Centrală din Milano, unde e întuneric (nu e târziu, dar e noiembrie). Ei, da, acum începe adevărata aventură.

Oare unde e vestitul hotel Corallo? Cea mai buna metodă de a află e să telefonăm la recepţie. Vocea care îmi răspunde, într-o italiană cu un accent străin, ne sfătuieşte, într-o engleză cu accent şi mai străin, să luăm metroul în direcţia Lanza. Facile, dar găsirea staţiei, apoi a direcţiei Lanza, ne obligă să apelăm la calităţile noastre de poligloţi, pentru că acolo nu găsim decât vorbitori de limba italiană. Va bene. 

Luăm bilete de 2 euroi din staţia de metrou, sunt valabile pentru orice vehicul, timp de o oră jumate.

Deci, metroul până la Teatro Piccolo, unde urcăm la suprafaţă în căutarea tramvaiului 12. 

Îl găsim, ne aştepta în staţie, mergem până la Mac Mahon, folosim din nou google şi un trecător (care ne trimite aiurea) şi găsim hotelul. Adresa corespunde, chiar dacă pe faţadă nu se vede şi numele instituţiei. Adică … am ajuns la prima destinaţie. 

Aşa e, recepţionerul are un accento străin, ba chiar şi o mutră de străin de pe meleagurile Asiei îndepărtate. Ne dă un buona sera, o cheie şi o pereche de carduri aurii (care conţin colazzione-le noastre din zilele ce urmează),

după care ne lasă să descoperim frumuseţile moşiei pe care o administrează.

Nu pentru mult timp, pentru că trebuie să explorăm împrejurimile, să refacem rezerva energetică şi să ne pregătim de luptă pentru a doua zi.

Le facem pe toate cu ajutorul unui cameriere cât se poate de amabil, de la o pizzerie de dincolo de semafor, L’Artigiano.

Pizza e bună, în frigider găsim birra Moretti, care o face şi mai bună, iar în ospătar găsim un ghid cât se poate de util: ne dă o singură informaţie, dar crucială pentru descoperirea oraşului. Tramvaiul 12 merge direct la Duomo. Restul nu mai contează, ne descurcăm.

Mai facem o tură prin mahala, ne ocupăm de tramvaie şi alte vehicule, apoi hangarăm. 

Ajunge atâta oboseală pentru o singură zi.

VA URMA